Eu rămân cu o nedumerire în povestea câinilor maidanezi: există totuși o cale de mijloc și un dialog rațional despre acest subiect? Pentru că, exceptând câteva articole realiste ale unor bloggeri, ceea ce văd este o revărsare de exagerări din două tabere complet opuse. Unii postează peste tot poza lui Ionuț, copilul omorât de câini, alături de care pun de obicei un câine întărâtat, cu colții rânjiți agresiv, parcă gata să te sfâșie și ne întreabă retoric dacă vrem să se repete astfel de tragedii. Ceilalți ne înfățișează imagini cu câini uciși, zăcând într‑o baltă de sânge, întrebându-ne dacă ne asumăm uciderea maidanezilor.
Mă uit și mă minunez. Între cei care distribuie aceste opțiuni se află oameni pe care îi consider inteligenți și raționali. Cum și-ar putea imagina cineva că opinia publică își dorește să mai moară copii din cauza unor câini agresivi? În egală măsură cum și-ar putea dori oamenii să ucidă cu bestialitate câini pe străzi? Alternativele sunt absurde. Nu despre asta e vorba, dragii mei încrâncenați concetățeni. E vorba despre a ne utiliza mintea pentru a găsi o soluție.
Eu unul nu-mi doresc să omorâm câinii. Adesea patrupedele astea sunt un prieten mult mai fidel decât altă ființă umană. E clar însă că locul lor nu e pe stradă și că au nevoie de hrană și de adăpost, ceea ce acum nu le putem asigura. Din cauza asta, ajunși la limita disperării și afectați de nenumărate boli, devin agresivi și atacă. Oricât de mult mi-ar place câinii, asta nu e acceptabil. Rațional putem admite că locul lor nu e pe stradă.
Putem să‑i prindem și să‑i ducem în adăposturi. Să zicem că luăm fonduri de undeva, de pildă din alea europene și construim adăposturi pentru toți. Oferim posibilitatea adopțiilor ca să le dăm măcar unora o șansă la o viață mai bună. Bineînțeles adopție cu acte semnate: am luat câinele X și mă angajez să nu‑i dau drumul pe străzi, să devină iar maidanez, sub pedeapsa unei sancțiuni financiare severe. Pornim de la ipoteza că vom avea de adăpostit 20.000 de câini (65.000 mi se pare o exagerare). Ăștia trebuie să mănânce vreo minim 3–400 grame de mâncare zilnic, adică 7 tone de haleală. Să zicem că luăm din aia mai ieftină, en-gros, 10 lei/kg. Vine cam 15.000€ pe zi. Ori 365 de zile înseamnă 5,5 milioane euro pe an. Utilități, medicație, tratament și personal mai punem 1,5 milioane pe an. Deci 7 milioane de euro anual ar trebui să plătească bucureștenii ca să tratăm în mod civilizat 20.000 de câini și să nu‑i omorâm. Dacă sunt într-adevăr 65.0000… faceți voi socoteala.
Tot rațional putem admite că nu poți obliga pe toată lumea să plătească pentru întreținerea câinilor. Unii nu vor dori să contribuie și nu e corect să li se impună asta, pentru că nici nu pot fi învinovățiți pentru starea de lucruri actuală și nici nu trag vreun beneficiu. Pur și simplu este o taxă opțională. Deci nu din bugetul primăriei trebuie luați banii, pentru că fondurile de acolo ar trebui să se ducă în investiții de interes public, ceea ce nu e cazul despre care vorbim.
De aici rezultă destul de logic că ar trebui să avem o listă de subscripție pe care bucureștenii dornici să contribuie pentru a întreține câinii să se poată înscrie. Lucrurile se simplifică. Lăsăm lista deschisă vreo două luni, ca să se gândească bine toți, să aibă timp etc. Apoi luăm cele 7 milioane de euro (mergem pe premiza inițială, deși suma exactă nu e relevantă, e clar că depășește 5 milioane anual) și le împărțim la câți s‑au înscris și vedem cât trebuie fiecare să contribuie. Dacă li se pare prea mult, mai eutanasiem din câini până ajungem la un buget pe care îl pot suporta. Cale de mijloc nu cred că e. Pentru că dacă e ceva ce mi se pare absurd și irațional este să îl obligi pe un cetățean al orașului să achite cheltuieli cu care nu e de acord și în schimbul cărora nici nu primește vreun beneficiu.
Pare destul de simplu. Dar, nu știu de ce, tare mi‑e frică că n‑o să se înscrie decât foarte puțini pe o astfel de listă. Pentru că e frumos să fii milos și generos, dar — dacă se poate — pe banii altora.
21:09
De‑a lungul vremii am tot oscilat intre da si nu — da, ca nu aveam catei si mi-era tare frica de maidanezi, nu, ca am un catel cu care dorm pe pe aceeasi perna si n‑as suporta sa i se intample ceva rau, da, ca mi-au stricat gardurile si mi-au furat mancarea din curte, nu, ca sunt suflete si ei (elemental, cum zice fie-mea), da, ca tocmai a muscat‑o unul de picior zilele trecute, nu, ca n‑a fost vina cainelui ca la urgente n‑aveau antirabic si i‑au facut antitetanos, … sa mai zic?
Vina e doar a noastra, ca doar noi zicem ca suntem aia inteligenti! si‑i aruncam pe strazi, maidane, margini de drum… ei nu vor decat sa supravietuiasca. In final e doar lupta pentru supravietuire. Nu suntem cu nimic mai buni decat ei.