Este ceva vreme de când mă aflu prin ceea ce ge­ne­ric nu­mim piața de muncă — ieri s‑au îm­pli­nit do­uă­zeci și cinci de ani de când am în­ce­put să mun­cesc – unora li se va pă­rea mult, dar eu pot să îi asi­gur că nici nu vor ști când au tre­cut, atunci când vor avea pro­pria lor ani­ver­sare. Sau poate doar mie mi s‑a pă­rut așa, pen­tru că ma­jo­ri­ta­tea aces­tui timp s‑a scurs în anii de după de­cem­brie ‘89, iar vâr­te­jul eve­ni­men­te­lor ce au în­so­țit această ne­în­che­iată tul­bu­rare a so­ci­e­tă­ții ro­mâ­nești o fi în­tă­rit im­pre­sia de to­rent care te ia pe sus și te poartă în­co­tro vrea el. Aș pu­tea spune că am în­țe­les pe pro­pria mea piele sem­ni­fi­ca­ția pro­ver­bu­lui chi­nez “să te fe­rească Dum­ne­zeu să tră­iești vre­muri interesante”.

În­tâm­pla­rea a fă­cut ca ma­jo­ri­ta­tea aces­tui timp să‑l fi pe­tre­cut în func­ții care pre­su­pu­neau res­pon­sa­bi­li­ta­tea de a con­duce o echipă mai mare sau mai mică – când spun că a fost în­tâm­plă­tor nu vreau să su­ge­rez că eu nu mi-aș fi do­rit asta, ci că ini­țial nu am că­u­tat în­a­dins să fiu ma­na­ger, nu aveam un așa-zis plan de ca­rieră care să țin­tească spre ma­na­ge­ment. Nu ve­ni­sem pre­gă­tit în nici un fel din fa­cul­tate pen­tru a‑i con­duce pe al­ții, nu exis­tau atunci cur­suri de ti­pul ăsta, iar în anii co­mu­nis­mu­lui a te afla în frun­tea unui grup era mult mai sim­plu de­cât ar pă­rea la prima ve­dere: par­ti­dul îți trans­mi­tea prin struc­turi ie­rar­hice ce ai de fă­cut și până când. Treaba unui șef era să pună oa­me­nii la treabă și să‑i su­pra­ve­gheze. Mo­ti­va­rea lu­cră­to­ri­lor era sim­plă: dacă nu fă­ceai, aveai ne­ca­zuri mari. Frica ți­nea loc de dis­cur­suri mo­bi­li­za­toare și de sis­teme compensatorii.

Mi-am dat seama des­tul de re­pede că no­ile re­la­ții de muncă din anii ‘90 nu se mai pu­teau con­strui pe ace­leași prin­ci­pii, așa că mi-am pus în­tre­ba­rea ce tre­buie să fac și să știu ca să fiu un ma­na­ger bun. Mulți ani mi-am fo­lo­sit bu­nul simț si tră­să­tu­rile pro­priei per­so­na­li­tăți ca să în­de­pli­nesc ro­lul ce mi s‑a dat, iar cei care s‑au aflat în pro­xi­mi­ta­tea mea vor fi ob­ser­vat lipsa mea de pri­ce­pere în anu­mite zone. Am ci­tit, am în­vă­țat, am în­tre­bat, am ex­pe­ri­men­tat și în­cet-în­cet am do­bân­dit tot mai multă ex­pe­riență. Dar ex­pe­riența nu mi‑a adus nici­o­dată răs­pun­sul la o în­tre­bare ce mi s‑a pă­rut foarte im­por­tantă: ce rost are pu­te­rea pe care o pri­mești ca ma­na­ger, din­colo de a atinge obiec­ti­vele pe care ți le în­cre­din­țează compania?

Toate căr­țile și cur­su­rile de ma­na­ge­ment sunt pline de in­stru­mente și teh­nici prin care să de­fi­nești obiec­tive, să le aloci oa­me­ni­lor, să le ur­mă­rești re­a­li­za­rea și să co­rec­tezi aba­te­rile. În ju­rul aces­tui con­cept – plan->do->check->act – se în­vârt toate ce­le­lalte no­țiuni ma­na­ge­ri­ale, de la mo­ti­va­rea oa­me­ni­lor până la de­fi­ni­rea stra­te­gi­i­lor. Ceea ce m‑a fra­pat însă în­tot­dea­una a fost să­ră­cia de per­spec­tive con­sis­tente asu­pra as­pi­ra­ți­i­lor fi­e­că­rui om. Chiar dacă nu re­cu­noaște asta, chiar dacă schi­țează pe ici-pe colo un oa­re­care in­te­res față de in­di­vi­du­a­li­tate, ma­na­ge­men­tul mo­dern rămâne tri­bu­tar con­cep­tu­lui de re­sursă umană. Care este ro­lul pe care tre­buie să‑l joace un bun ma­na­ger – m‑am în­tre­bat – dacă vrea să ia în con­si­de­rare nu re­sur­sele umane, ci oa­me­nii din ju­rul său? Care e ros­tul pu­te­rii lui din această perspectivă?

N‑am să pre­tind aici că eu am gă­sit răs­pun­sul. Am fă­cut pro­pri­ile mele în­cer­cări – unele re­u­șite, al­tele nu – de a adă­uga și această di­men­siune res­pon­sa­bi­li­tă­ți­lor pe care le-am avut. După mulți ani de prac­tică tot ce pot să spun e că tre­buie să te gân­dești și la per­spec­tiva asta și să-ți dai un răs­puns. Ceea ce e trist însă e că în so­ci­e­ta­tea ro­mâ­nească se vede prea pu­țin această pre­o­cu­pare în rân­dul ma­na­ge­ri­lor. Ros­tul pu­te­rii mul­tora din­tre ei este pu­te­rea în sine și avan­ta­jele ei in­trin­seci: po­zi­ție, au­to­ri­tate, re­com­pen­sare. Ni­mic pen­tru al­ții, to­tul pen­tru ei. Nu vor să con­stru­iască ceva sem­ni­fi­ca­tiv din punct de ve­dere uman sau pro­fe­sio­nal, nu au o vi­ziune de îm­păr­tă­șit. Ur­mă­resc doar obiec­ti­vele com­pa­niei, ade­sea din mo­tive le­gate de pro­priul bo­nus, în­de­pli­nindu-le cum se pri­cep mai bine, dar din­colo de asta nu rămâne mare lu­cru în urma lor. Poate veți spune că asta e o ches­tiune care îi pri­vește pe fi­e­care din­tre ei — am să vă con­tra­zic. Suma tu­tu­ror aces­tor ne­în­demâ­nări și ne­gli­jențe ego­iste con­tri­buie la ceea ce Ro­mâ­nia este azi din punct de ve­dere eco­no­mic și social.

În limba ro­mână spu­nem că ceva are sau nu sens. Ca să aflăm ros­tul ei am pu­tea în­treba: are sens pu­te­rea? Și e ceva ero­nat în mo­dul ăsta de a pune pro­blema, o sub­ti­li­tate care ne scapă ade­sea, care se re­levă doar când pri­vim mai atent că­tre mo­dul în care se con­stru­iește ace­eași ex­pre­sie în en­gleză: does power MAKE sense? Nu știu dacă pu­te­rea are un rost in­trin­sec, aș în­clina mai de­grabă să spun că nu. Dar cred că ade­vă­rata pu­tere apar­ține ace­lora care știu să‑i fă­u­rească unul.

Atunci când pri­mim res­pon­sa­bi­li­ta­tea de a con­duce pe al­ții, ar tre­buie să ne în­tre­băm dacă pu­te­rea noas­tră face sens. Pen­tru cei­lalți. Sim­plul fapt că ne pu­nem această în­tre­bare și că în­cer­căm să‑i dăm un răs­puns onest ne poate salva de la mediocritate.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. daniel lupu

    Si eu tra­iesc ace­lasi sen­ti­ment, ca tim­pul a zbu­rat pe ne­sim­tite, in ca­zul meu un zbor de 30 de ani, in­ce­put pe 17 sep­tem­brie 1983, dupa ter­mi­na­rea ace­lo­rasi “inalte stu­dii” de silvicultura.
    In ceea ce pri­veste di­lema in­tre a face sau nu sens cu pu­te­rea pe care o ai ca manager:
    E clar ca daca vrei sa fii om in­treg si sa iesi din sno­bis­mul si me­di­o­cri­ta­tea cor­po­ra­tista tre­buie sa de­pa­sesti sa­blo­nul “re­sursa umana”, sa “vezi” oa­me­nii si sa fii “va­zut” de aces­tia. Aici in­ter­vine insa o alta pro­blema. Se do­reste asta in Ro­ma­nia? Ras­pun­sul meu e “Nu”. Vei sfarsi prin ati schimba foarte des lo­cul de munca, a ra­mane cu apre­ci­e­rile su­bal­ter­ni­lor si cu amin­ti­rea unor sefi care te con­si­de­rau o pia­tra de moara de ga­tul lor fra­gil ce sus­tine un “cap” mediocru.

  2. Alice

    Fe­li­ci­tări pen­tru ani­ver­sare și multă să­nă­tate în con­ti­nu­are, pen­tru o pu­tere în­tru sens.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.