Cu­rios fi­ind din fire, mă aven­tu­rez într‑o dis­cu­ție care ar pu­tea fi foarte con­tro­ver­sată: vreau să aflu de ce fac ro­mâ­nii co­pii. N‑am la în­demână niște in­stru­mente de son­daj pro­fe­sio­nale și nici nu am o re­țea de cu­noș­tințe că­reia să‑i in­ves­ti­ghez op­țiu­nile. Nu-mi rămâne de­cât să în­treb din om în om, când mi se ivește oca­zia. Dacă aveți chef să po­ves­tiți des­pre asta, bă­gați un comentariu.

Mai în­tâi să mă ex­plic: nu vreau să su­ge­rez că n‑ar tre­bui să fa­cem co­pii. Eu în­sumi am doi. Știu că există o ca­te­go­rie nu­me­roasă de oa­meni care con­si­deră co­piii drept cea mai mă­reață re­a­li­zare a unei fi­ințe umane. Nu am nici o te­rie de de­mon­strat des­pre acest su­biect, nu am pre­ju­de­căți sau idei pre­con­ce­pute, am doar în­tre­bări re­fe­ri­toare la ce e în min­tea noas­tră atunci când dăm viață unui alt om. Mă în­treb cum se în­tâm­plă ca ci­neva să ia de­ci­zia că va avea un co­pil sau mai mulți și care sunt ar­gu­men­tele pro și contra.

Eu re­cu­nosc că nu am me­di­tat prea mult la su­biec­tul ăsta atunci când am avut pro­prii mei co­pii. În vre­mu­rile di­na­inte de ‘90 nu exista în­treaga lo­gis­tică le­gată de creș­te­rea și edu­ca­rea unui co­pil, lu­cru­rile se des­fă­șu­rau mult mai sim­plu și mai ru­di­men­tar. Școala era în car­tier, mai­da­nul era în spa­tele blo­cu­lui, me­di­ta­ții tre­bu­iau nu­mai în caz că‑l dă­deai la fa­cul­tate sau dacă era deș­tept dar mai le­neș din fire și vro­iai mu­sai să‑l scoți in­gi­ner. În plus, ca adult n‑aș spune că aveai multe alte ocu­pa­ții al­ter­na­tive în viața de zi cu zi. Cu ex­cep­ția ca­zu­lui în care de­ve­neai vreun mare cer­ce­tă­tor și fă­ceai vreo ca­rieră ști­in­ți­fică stră­lu­cită, afun­dându-te în stu­dii și ex­pe­ri­mente, te du­ceai la muncă și te în­torceai acasă – nu erau mall-uri, clu­buri, cen­tru vechi, că­lă­to­rii în stră­i­nă­tate, res­ta­u­rante de fițe sau cen­tre de sho­pping. Așa că a avea co­pii era o op­țiune fi­rească, care dă­dea un pic de cu­loare unei vieți re­la­tiv anoste.

Când mă uit la cum se crește un co­pil în ziua de azi, mi se pare te­ri­bil de com­pli­cat. Nu știu cum o fi fost pen­tru pă­rin­ții mei, dar mă pot ra­porta la anii ‘90 când co­piii mei erau încă în școală și tre­buie să re­cu­nosc că mi‑a fost mult mai ușor. Nu exista toată ne­bu­nia de acum cu ale­sul șco­lii, cu du­sul și adu­sul de la tot fe­lul de ac­ti­vi­tăți spor­tive sau cul­tu­rale, cu me­di­ta­ți­ile și orele de pian, de ka­rate, de vi­oară, de chi­tară, de ta­e­kwondo, de fo­tbal, de es­ca­ladă și de alte mi­li­oane de ches­tii mai mult sau mai pu­țin sem­ni­fi­ca­tive. Nu exista pre­siu­nea so­ci­ală a tu­tu­ror aces­tor pre­o­cu­pări. N‑a tre­buit să stră­bat ora­șul în lung și‑n lat ca să îl iau pe unul de la fo­tbal și să‑l las pe ce­lă­lalt la te­nis. Fo­tba­lul și te­ni­sul – dacă exis­tau – se în­tămplau în spa­tele blocului.

E in­cre­di­bil pen­tru mine cum se schimbă tra­fi­cul bu­cu­reș­tean după în­ce­pe­rea șco­lii. Se cir­culă bară la bară în lo­curi unde toată vara era li­ber. Cla­xoane, nervi, în­ju­ră­turi. Pe ban­cheta din spate, co­piii asistă la tot acest circ pus în scenă spre bi­nele lor, pa­sămite Doamne. Și me­reu mă în­treb: unde duc oa­me­nii ăș­tia co­piii? de ce e toată vân­zo­leala asta ne­bună? Și nu e doar atât, mai sunt și ac­ti­vi­tă­țile adi­țio­nale de la școli. Te­le­foa­nele sună, ma­mele și ta­ții ele­vi­lor unei clase dis­cută și se con­tra­zic des­pre cum tre­buie fă­cută ser­ba­rea x, ex­cur­sia y sau eve­ni­men­tul ț. Ce‑i luăm în­vă­ță­toa­rei de 8 mar­tie, cum să dis­cu­tăm cu profa de ma­te­ma­tică pen­tru că i‑a um­plut de note proaste? Pri­vind din ex­te­rior ai im­pre­sia că adul­ții tră­iesc viața pro­pri­i­lor co­pii, omițând să și‑o tră­i­ască pe‑a lor. Poate pen­tru că a lor nu le prea place în­co­tro s‑a dus?!?

Re­vin la în­tre­ba­rea mea ini­țială cu o nu­an­țare: de ce fac ro­mâ­nii co­pii în ziua de azi? Sunt oare con­ști­enți de con­se­cin­țele aces­tei de­ci­zii atunci când o iau? Am cu­noș­tințe și pri­e­teni care ad­mit, mai cu ju­mă­tate de gură, că nu și-au ima­gi­nat că se bagă în așa în­cur­că­tură. Și mai ales n‑au luat în cal­cul că pen­tru vreo 15–16 ani viața lor per­so­nală se sus­pendă, că aproape fi­e­care mi­nut din tim­pul lor va fi ama­ne­tat în fa­voa­rea co­pi­i­lor. Dar nu-și pun nici o clipă pro­blema că ar pu­tea eluda mo­de­lul ăsta so­cial de creș­tere a co­pi­i­lor, în fa­voa­rea unui mod mai sim­plu și mai na­tu­ral de a fi pă­rinte. Pre­siu­nea so­ci­ală e prea mare, dacă nu faci ca cei­lalți, ești un pă­rinte prost.

Am în­tre­bat pe ci­neva și mi‑a răs­puns că i‑a fă­cut ca să nu treacă de­geaba prin viața asta. Pot să în­țe­leg afir­ma­ția, dar mă în­treb sin­cer dacă re­pro­duc­ția chiar este un mod prin care ne dăm rost vie­ții. Alt­ci­neva mi‑a zis că nu vrea să fie sin­gur la bă­trâ­nețe, dar a ad­mis că nu există nici o ga­ran­ție pen­tru asta nici dacă ai co­pii și că, ori­cum, e un mo­tiv des­tul de ego­ist. În plus pre­su­pune că vei sta cloșcă pe ca­pul co­pi­i­lor, in­va­dându-le viața adultă cu pre­zența ta ci­că­li­toare. O altă per­soană mi‑a zis că vrea să știe că-și mai amin­tește ci­neva de ea după ce nu va mai fi. Din nou ego­ism. Și ilu­zia unei apa­rente ne­mu­riri. Ce să le cer, să-mi or­ga­ni­zeze pa­ras­tase și să dea de po­mană de su­fle­tul meu?

Deci… voi de ce ați fă­cut copii?


Comentează pe Facebook...


Răspuns pentru daniel lupu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Augustin

    P.S.: Apropo, că tot le po­me­niși în text, se zice că fo­tba­lul și te­ni­sul / în­tă­rește … [pui tu rima po­tri­vită, da?]. Ceea ce ar ex­plica de ce‑s așa de po­pu­lare prin­tre băieți… 🙂

  2. Augustin

    Aș ghici că cei mai mulți oa­meni (ro­mâni in­clu­siv) fac co­pii fără să chi­b­zu­iască prea adânc în pre­a­la­bil. (Cam cum zici că fă­cuși și tu :-).)

    „Din iner­ție”. Mo­de­lul fa­mi­liei cu co­pii e omni-pre­zent în viața de zi cu zi, și asta in­duce o anu­mită aș­tep­tare (as in ex­pec­ta­tion) de la mem­brii ma­turi ai unei so­ci­e­tăți ca la un mo­ment dat să aibă co­pii. Cu ideea asta rulând în ba­c­k­gro­und pro­ba­bil că des­tui își spun „ori­cum tre­buia să se-ntâm­ple la un mo­ment dat” când stau la dis­cu­ții cu par­te­ne­rul ținând tes­tul de sarcină‑n mână.

    „Fa­ta­li­tate”. Sus­pec­tez că există un seg­ment sem­ni­fi­ca­tiv în po­pu­la­ția Ro­mâ­niei care nu (cred că) fac ei co­piii — ci aceștia le sunt tri­miși de Doamne-doamne, ei ne­fi­ind de­cât niște ne­sem­ni­fi­ca­tive unelte în pla­nuri a că­ror în­țe­le­gere le de­pă­șește ca­pa­ci­ta­tea pro­prie de procesare.

    „Di­nas­tie”. Aici in­tră cei care văd din con­ser­va­rea nu­me­lui sau ave­rii un scop în sine. Nu cred că‑s foarte mulți în Ro­mâ­nia, dar cine știe.

    As­tea fi­ind spuse, în ce mă pri­vește am pur­ces la pro­cre­ere da­to­rită fap­tu­lui că m‑am sim­țit iu­bit, co­pil fi­ind, de că­tre pro­prii-mi pă­rinți și mi-am do­rit să imit la rându-mi mo­de­lul. De unde ne­voia unei ge­ne­ra­ții ur­mă­toare. Zis și făcut! 🙂

  3. Alin

    Mama Na­tură are mij­loa­cele ei de a ne aduce în pos­tura de pă­rinți. Cum jus­ti­fi­căm noi apoi “în­tâm­pla­rea”, e altă po­veste și văd că deja s‑a strâns ceva material.
    Ceea ce mă bu­cură foarte, pen­tru că știu cât de mult îți do­rești să stâr­nești reacții.

    Ca să răs­pund la în­tre­bare: nu știu, nu cred să-mi fi pus vreo­dată pro­blema in­vers, să n‑am mă­car un copil.

  4. Petrica

    A nu avea co­pii mi se pare o forma de ego­ism iden­tica cu aceea de a avea co­pii. De ce sa ne bu­cu­ram sin­guri de pla­ce­rile vi­e­tii atat timp cat sta in pu­te­rea noas­tra de a pu­tea im­parti si cu alt­ci­neva mai ales lu­cru­rile frumoase.

  5. daniel lupu

    Pri­mul co­men­ta­riu a fost pen­tru Bo­gdan B.
    Acum “emit” niste pa­reri ce pleaca de la co­men­ta­riul lui Sorin:
    Daca ti­tlul co­men­ta­ri­u­lui poate fi ci­tit si “De ce fa­cem co­pii?”, atunci pot in­te­lege mai bine su­biec­tul si sunt multe ras­pun­suri, unul mai idiot de­cat al­tul, ca de exem­plu: din gre­seala, din pros­tie, din ne­pa­sare, din ne­s­ti­inta, din dra­goste, din ne­ce­si­tate, din ego­ism, de des­tepti ce sun­tem, din am­bi­tie, din.…si, bi­ne­in­te­les, pe baza de plan­ning, ca sa dam si ame­ri­ca­ni­lor ce‑i al ame­ri­ca­ni­lor (po­vesti pt Hollywood).
    Bun. Ideea este ca se nasc niste fi­inte umane, care sunt mi­nu­nate, ina­inte ca noi adul­tii sa ne ba­gam in­cal­tati pe ga­tul lor, ca niste ne­sim­titi ce sun­tem, in ma­rea noas­tra ma­jo­ri­tate. Si cand te gan­desti, ca si noi am ve­nit pe lume tot ca fi­nite mi­nu­nate. So­rin spune ca niste adulti idi­oti si frus­trati tra­iesc in pie­lea co­pi­i­lor lor. Eu as spune un pic alt­fel, esenta fi­ind ace­easi, dar poate mai du­re­roasa si mai evi­denta: Nu adul­tii tra­iesc in pie­lea co­pi­i­lor lor ci, acesti adulti idi­oti isi obliga co­piii sa faca ceea ce ei nu au fost in stare la var­sta aces­tora. Re­zul­ta­tul, ade­sea, un dez­as­tru sau, ori­cum, o trans­for­mare in rau a fi­in­tei mi­nu­nate care este co­pi­lul mic.

    • Sorin Sfirlogea

      Hai să fim con­des­cen­denți și să zi­cem “unii adulți”. Ge­ne­ra­li­ză­rile sunt discutabile.

      • daniel lupu

        Ai drep­tate in le­ga­tura cu ge­ne­ra­li­za­rile. Insa eu n‑am mers pana acolo. Ci­teste te rog atent. Am spus “.…noi adultii.…,in ma­rea noas­tra ma­jo­ri­tate”. Si­gur ca si asa e foarte dur si e o exa­ge­rare dar, mie mi‑a pla­cut in­tot­dea­una “hi­per­bola” ca pro­ce­deu li­te­rar. Sa nu se simta ni­meni jig­nit daca intr‑o mai mica sau mai mare ma­sura face parte din ma­jo­ri­ta­tea asta.…

  6. Bogdan B

    Evi­dent ca ma­jo­ri­ta­tea de­ci­zi­i­lor pe care le ia un in­di­vid in vi­ata sunt pro­pul­sate de ego­ism si de in­s­tincte. Ego­is­mul sta in fi­rea umana — insa tot din ego­ism in­cer­cam o vi­ata in­treaga sa ne do­ve­dim ca noi sun­tem mai buni si ca re­pre­zen­tam ex­cep­tia de la regula. 

    Clar si in ca­zul co­pi­i­lor: cand sunt mici ne pro­pu­nem sa fa­cem to­tul mai bine, sun­tem in­te­li­genti si am ob­ser­vat in timp la al­tii gre­seli grave pe care sun­tem con­vinsi noi nu le vom face nici­o­data cu co­piii nos­tri. Nu vom exer­cita nici­o­data pre­siune (so­ci­ala) asu­pra lor si le vom in­ga­dui sa se de­zolte ei in mod na­tu­ral, cu cat mai pu­tine in­gra­diri. Noi vrem doar sa le dam ca­teva sfa­turi utile si sa ii fe­rim sa faca gre­se­lile pe care noi con­si­dream ca le-am fa­cut in vi­ata. Asta este te­o­ria si asa in­cepe to­tul, cu cele mai bune intentii.

    Doar ca as­tazi sa con­stat ca eu vad in Theo un vi­i­tor par­te­ner pen­tru ho­bby-urile mele. Mer­gem de di­mi­ne­ata deja im­pre­una cu bi­ci­cle­tele la cresa si sunt foarte man­dru de el. Ur­ma­toa­rea ma­rime de bi­ci­cleta pen­tru se­zo­nul vi­i­tor il as­teapta deja al­bas­tra si stra­lu­ci­toare in beci. Si casca in ma­ri­mea ur­ma­toare sta noua in cu­tie pe raft. Si de cu­rand m‑am sur­prins ca­u­tand skiuri pen­tru el… oare o sa ma opresc aici?

    Imi amin­tesc in co­pi­la­rie cand ve­nea sora-mea acasa, man­dra cu cate un 9 sau 10. Si care cre­deti ca era prima in­tra­bare pe care o pu­nea bu­nica? “-Dar Cla­u­dia cat a luat?”. Cla­u­dia fi­ind prin­ci­pala “con­cu­renta” in scoala primara. 

    Mai imi amin­tesc ca erau co­pii in ve­cini care nu aveau voie sa se joace cu mine — pu­ra­de­lul stra­zii. Pri­meau ore de pian si me­di­ta­tii la fran­ceza iar eu as fi fost o in­flu­enta negativa.

    Si asta se in­tam­pla in anii 80. Am­bi­tia asta de pro­pul­sare a odra­sle­lor exista din­tot­dea­una in­trin­sec la pa­rinti. Cu cat pa­tura so­ci­ala din care pro­vin este mai “su­pe­ri­oara”, cu atat fe­no­me­nul este mai pronuntat. 

    Iar eu pre­su­pun ca in Bu­cu­res­tiul de azi, in me­diul “cor­po­rate” in care te in­varti, ai oca­zia sa in­tal­ne­sti peste me­die de multi pa­rinti cu ast­fel de am­bi­tii pen­tru la co­piii lor.

    In ca­zul meu, ras­pun­sul la in­tre­ba­rea “De ce avem copii?“este foarte sim­plu: am pla­nuit to­tul de la in­ce­put si am pro­ce­dat sistematic.

    1. Ba­ia­tul — ca sa care la­zile de apa mi­ne­rala de la ma­sina si sa bata covoarele.
    2. Fata — sa ne ga­teasca si ne coasa izme­nele. Se spune ca fe­tele au mai de­graba grija de pa­rinti la batranete.

    … deo­cam­data sun­tem la sta­diul in care EU car cum­pa­ra­tu­rile de la ma­sina… si pe Theo ca­lare pe ele… Iar des­pre Emma… inca scuipa piure-ul de morcovi la­sand pete prin toata casa… Dar mai sper ca pla­nul ini­tial sa func­tio­neze intr‑o zi. Stiu, sunt un optimist.

    La­sand gluma la o parte, eu nu stiu cum sunt al­tii, dar eu cand l‑am ti­nut pe Theo pen­tru prima data in brate la ma­ter­ni­tate ime­diat dupa nas­tere, am stiut exact ca am fa­cut lu­crul po­tri­vit aducandu‑l pe lume. Asa ca nu s‑a pus pro­blema daca ur­meaza inca unul sau nu. Si dupa doi ani o ti­neam la fel pe Emma in brate si ma bucuram. 

    Pur si sim­plu cei doi pu­ra­dei sunt o bu­cu­rie foarte mare pen­tru noi, tot tim­pul acasa se in­tam­pla ceva, iar ul­ti­mele con­ce­dii pe care le-am avut ca fa­mi­lie in pa­tru sau im­pre­una cu pri­e­teni, au fost de ne­u­i­tat… din toate punc­tele de vedere… 

    Cine ma cu­noaste stie ca nu sunt chiar un sen­si­bi­los si ca nu as scrie in mod gra­tuit ran­du­rile astea.

    • daniel lupu

      Ma bu­cur pen­tru tine. Esti un om fe­ri­cit! Bine gan­dit, bine ac­tio­nat. Ro­aga-te sa ai no­roc sa se pre­lun­geasca sta­rea asta de bine cat mai mult timp. In­cearca sa nu-ti aga­sezi nici­o­data co­piii! Daca o vei face, ti‑i vei in­de­parta si‑i vei pierde, sub o forma sau alta. Vor­beste un tata patit!


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.