Nu de­mult, într‑o vreme care mie încă îmi pare aproape, tră­iam în co­mu­ni­tăți. Era fa­mi­lia fi­e­că­ruia din­tre noi, în­con­ju­rată de alte fa­mi­lii mai mult sau mai pu­țin ase­mă­nă­toare în com­po­zi­ția lor so­ci­ală. Ve­ci­nii erau oa­meni di­verși, unii poate mai bo­gați, al­ții mai să­raci, dar di­fe­ren­țele erau es­to­m­pate de cu­loa­rea ge­ne­rală a co­mu­ni­tă­ții în care cu to­ții tră­iam. Ne cu­noș­team în­tre noi și ne sa­lu­tam, exis­tau și mi­cile di­fe­rende ine­rente ori­că­rei con­gre­ga­ții so­ci­ale, apă­reau si bârfe și in­vi­dii – toate erau însă într‑o scară mi­noră, ba­ga­te­li­zate de so­ci­a­lism care apla­tiza so­ci­e­ta­tea în sens ma­te­rial. Toată lu­mea știa des­pre toată lu­mea, prin ușile apar­ta­men­te­lor răz­beau mi­ro­su­rile bu­că­tă­ri­i­lor, iar ve­ci­nele mai bă­trâne îți pu­teau spune toate de­ta­li­ile pi­cante ale în­tâm­plă­ri­lor din ul­tima vreme.

Îmi amin­tesc că atunci când ne-am mu­tat în Bu­cu­rești, re­ve­nind în Ora­șul cel Mare după vreo șapte ani de lo­cuit în Ba­cău, am ajuns într-un bloc aflat la mar­gi­nea Bu­cu­rești­u­lui, în Pre­lun­gi­rea Să­laj, exact în­tre car­ti­e­rele Ra­hova și Fe­ren­tari. Nu fu­sese chiar o ale­gere – casa bu­ni­cii mele pa­terne fu­sese de­mo­lată ca să se con­stru­iască ac­tu­a­lul Pa­lat al Co­pi­i­lor și pri­mise în schimb un apar­ta­ment în acea zonă. Apoi a mu­rit, bol­navă de can­cer și dez­ră­dă­ci­nată din co­mu­ni­ta­tea unde lo­cu­ise zeci de ani. Așa ate­ri­za­sem în mij­lo­cul unei co­mu­ni­tăți ma­jo­ri­tar ți­gă­nești – ai mei erau ne­fe­ri­ciți de con­junc­tură, dar ho­tă­râți să ne mu­tăm “un­deva, mai bine” cât mai curând.

Am fost cinci ani parte din acea co­mu­ni­tate pes­triță, for­mată din mun­ci­to­rime și ți­gani și poate o să cre­deți că o con­si­der o pe­ri­oadă nea­gră a co­pi­lă­riei mele – nici­de­cum. Acolo am avut mulți pri­e­teni cu care bă­team min­gea pe mai­da­nul Hu­mu­lești, chiar în fața blo­cu­lui. Acolo am sărutat‑o pe Ioana, cre­ola creață cu ochi ne­gri care îmi era co­legă de clasa a pa­tra și care ho­tă­râse au­to­ri­tar că eu tre­buie să fiu “ga­gi­cul” ei, deși eu re­cu­nos­cu­sem cu can­doare că nu știam ce în­seamnă asta, iar ea mi‑a spus să nu-mi fac griji că-mi ex­plică ea. Așa am în­vă­țat că un ga­gic îi cară iu­bi­tei ghi­o­z­da­nul, o ține de mână nu­mai când vrea ea și îi face în­tot­dea­una lec­ți­ile la ma­te­ma­tică. Acolo am în­vă­țat să cânt în co­rul șco­lii, apoi la cla­vi­etă și la flu­ier de orches­tră și, fără să-mi dau seama, m‑am în­dră­gos­tit de­fi­ni­tiv de mu­zică. Acolo am ajutat‑o une­ori pe tanti Veta, ve­cina de la par­ter, să-și care sa­coșa cu cum­pă­ră­turi de la pră­vă­li­ile prea în­de­păr­tate pen­tru bo­lile care o gâr­bo­veau. Acolo am aler­gat îm­pre­ună cu Cos­tel, de la care în­vă­ța­sem să trag cu praștia, după bă­i­a­tul care i‑a fu­rat min­gea nouă de fo­tbal și el a plâns de ciudă că nu l‑am pu­tut prinde, iar eu am bo­cit din em­pa­tie pen­tru ne­ca­zul lui. Cos­tel era pri­e­te­nul meu cel mai fo­tba­list, toți co­piii îl vro­iau în echipa lor și, în plus, avea cele mai bune san­d­vi­șuri din lume, cu pâine nea­gră și sa­lam Tor­pedo, un soi de mezel mun­ci­to­resc ieftin, plin de gră­simi și sare. Acolo m‑am dus cu Aron­del — puștiul de la pa­tru — în spa­tele blo­cu­lui, chiar lângă cen­trala ter­mică de car­tier, să văd se­xul unei ți­ganci – pen­tru trei lei pe care i‑am plătit eu, cel care tre­buia ini­țiat, o pi­randă tâ­nără cu multe fuste și‑a ri­di­cat poa­lele pen­tru o clipă. Aron­del m‑a pri­vit su­pe­rior, el era deja băr­bat, mai vă­zuse fe­mei și pen­tru o clipă am ui­tat că iarna um­bla în te­niși și din când în când purta pe față ur­mele ro­șii-vi­ne­ții ale pal­mei unui tată be­țiv. Acolo am vă­zut prin fe­reas­tra su­fra­ge­riei cum o ma­șină a lo­vit un bă­iat de vâr­sta mea care a tra­ver­sat în fugă prin fața auto­bu­zu­lui oprit în sta­ție și am pri­mit lec­ția cea mai dură des­pre res­pec­ta­rea re­gu­li­lor de cir­cu­la­ție — chiar și azi mai am re­fle­xul de a privi pe sub auto­bu­zele aflate în sta­ție, ca să ză­resc din timp pi­cioa­rele vre­u­nui zănatic.

Era o lume in­e­dită și fas­ci­nantă, în care că­u­tam semne ale ca­li­tă­ți­lor ero­i­lor mei pre­fe­rați și în­cer­cam să ima­gi­nez aven­tu­rile din căr­țile pe care le ci­team. Acolo erau toți pri­e­te­nii mei, eu știam aproape to­tul de spre ei, iar ei știau to­tul des­pre mine și tim­pul cur­gea pe dea­su­pra noas­tră fără să ne atingă, ca și cum am fi fost atem­po­rali – din vre­mea aceea am amin­ti­rile ce­lor mai lungi zile. Acolo eram noi.

În­cerc să-mi ima­gi­nez cum se vede lu­mea pen­tru co­piii de azi. Mai există toată in­te­rac­țiu­nea asta, cu mici aven­turi de o după-ami­ază, cu ge­nunchi juliți și te­ri­bi­lisme co­pi­lă­rești, cu v‑ați as­cun­se­lea și fo­tba­lul pe mai­dan, cu su­pă­rări și en­tu­zi­asme tre­că­toare ca o ploaie de vară? Tare mi‑e teamă că nu. La școală nu sunt parte a unei co­mu­ni­tăți, ci a unei re­țele de în­doc­tri­nare al­că­tu­ită pe cri­te­rii de clase so­ci­ale — școli bune și școli pen­tru plebe — care îi dre­sează cum să re­ac­țio­neze co­rect la su­ne­tul unui clo­poțel, cum să con­cu­reze în­tre ei prin apa­ren­țele ves­ti­men­tare și prin ga­d­ge­turi la modă, cum să se în­co­lo­neze fru­mos și cum să me­mo­reze in­ter­mi­na­bile pa­gini de in­for­ma­ții care nu le vor fo­losi nici­o­dată la ni­mic. Nu pen­tru că sunt lip­site de va­loare, ci pen­tru că — lu­ate la un loc — sunt lip­site de în­țe­les și com­plet des­prinse de lu­mea dim­pre­jur, în care nu edu­ca­ția, ci tu­peul și im­pos­tura par să fie va­lo­rile de care de­pinde re­u­șita în viață. Îi văd apoi seara pe ban­che­tele din spate ale ma­și­ni­lor pă­rin­ți­lor lor, în­torcându-se de la școală, de la vreun curs de pian sau vreo lec­ție par­ti­cu­lară de en­gleză, ne­răb­dă­tori să ajungă acasă unde îi aș­teaptă te­le­vi­zo­rul și jo­cu­rile pe cal­cu­la­tor. Dacă aș fi fost azi co­pil, te­le­por­tat brusc de acum pa­tru­zeci de ani în lu­mea con­tem­po­rană, aș fi fost bol­nav de singurătate.

Dar nu‑i ni­mic, îmi zic, vor crește și vor fi adulți și se vor în­con­jura de co­legi și cu­noș­tințe, vor avea ser­vi­cii în Ora­șul cel Mare și vor ieși în se­rile de vară pe te­rase în Cen­trul Vechi. Vor scăpa de sin­gu­ră­tate. Și am în­cer­cat să în­chid ochii și să mă ima­gi­nez unul din­tre ei, ajuns la ma­tu­ri­tate, cân­dva în viitor.

Iată-ne po­ves­tind des­pre cum mai e la muncă și ce am mai ci­tit pe net, la ce am mai dat un like și după câ­teva pa­hare de vin ae­rul parcă se în­că­l­zește în ju­rul nos­tru și îmi pare că tim­pul curge mai le­neș, ca și cum mi-aș dori să‑l opresc ca să fi­xez sen­ti­men­tul acela de îm­pre­ună, de apar­te­nență la ceva ce pare să aibă o sem­ni­fi­ca­ție pro­fundă, chiar dacă nu o pot ex­prima în cu­vinte. Apoi iată-mă în­tors acasă și, în­tins pe pat în aș­tep­ta­rea som­nu­lui, me­di­tând la sen­ti­men­tul acela tre­că­tor de co­mu­niune. Cu fi­e­care gând în­țe­leg tot mai clar că e im­po­si­bil să fie vorba des­pre noi. Sun­tem prea ri­si­piți, fi­e­care într-un colț de oraș, prea ego­iști, fi­e­care pre­o­cu­pat să re­u­șească in viață, adică să acu­mu­leze mai mult de­cât cei­lalți. Sun­tem în ace­lași ne­twork, avem su­biecte și in­te­rese co­mune, dar din­colo de ele ha­bar n‑avem cine sun­tem cu ade­vă­rat, de unde ve­nim, ce ne pa­sio­nează, ce ne tul­bură, ce ne în­gri­jo­rează, în­co­tro ne în­drep­tăm. Nu sun­tem noi, deși mi-aș fi do­rit să fim. Sun­tem doar eu și ceilalți.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. daniel lupu

    Sta­rea aceasta buna, ”noi”, s‑a năs­cut și dă­i­nuie încă, ti­mid, mai ales da­to­rita bă­trâ­ni­lor, la sat. Ma­ha­laua e o pre­lun­gire a sa­tu­lui spre oraș. Din acest mo­tiv, sta­rea res­pec­tiva se mai gă­sește încă și acolo. Ora­șul, cu pre­că­dere cel mare, este uci­g­șul stă­rii ”noi” și pro­mo­to­rul unei stări tra­gice, ”eu și ceilalți”


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.