Noi, eu și ceilalți

Nu demult, într‐o vreme care mie încă îmi pare aproape, tră­iam în comu­ni­tăți. Era fami­lia fie­că­ruia din­tre noi, încon­ju­rată de alte fami­lii mai mult sau mai puțin ase­mă­nă­toare în com­po­zi­ția lor soci­ală. Veci­nii erau oameni diverși, unii poate mai bogați, alții mai săraci, dar dife­ren­țele erau esto­m­pate de culoa­rea gene­rală a comu­ni­tă­ții în care cu toții tră­iam. Ne cunoș­team între noi și ne salu­tam, exis­tau și micile dife­rende ine­rente ori­că­rei con­gre­ga­ții soci­ale, apă­reau si bârfe și invi­dii – toate erau însă într‐o scară minoră, baga­te­li­zate de soci­a­lism care apla­tiza soci­e­ta­tea în sens mate­rial. Toată lumea știa des­pre toată lumea, prin ușile apar­ta­men­te­lor răz­beau miro­su­rile bucă­tă­ri­i­lor, iar veci­nele mai bătrâne îți puteau spune toate deta­li­ile picante ale întâm­plă­ri­lor din ultima vreme.

Îmi amin­tesc că atunci când ne‐am mutat în Bucu­rești, reve­nind în Ora­șul cel Mare după vreo șapte ani de locuit în Bacău, am ajuns într‐un bloc aflat la mar­gi­nea Bucu­rești­u­lui, în Pre­lun­gi­rea Sălaj, exact între car­ti­e­rele Rahova și Feren­tari. Nu fusese chiar o ale­gere – casa buni­cii mele paterne fusese demo­lată ca să se con­stru­iască actu­a­lul Palat al Copi­i­lor și pri­mise în schimb un apar­ta­ment în acea zonă. Apoi a murit, bol­navă de can­cer și dez­ră­dă­ci­nată din comu­ni­ta­tea unde locu­ise zeci de ani. Așa ate­ri­za­sem în mij­lo­cul unei comu­ni­tăți majo­ri­tar țigă­nești – ai mei erau nefe­ri­ciți de con­junc­tură, dar hotă­râți să ne mutăm “undeva, mai bine” cât mai curând.

Am fost cinci ani parte din acea comu­ni­tate pes­triță, for­mată din mun­ci­to­rime și țigani și poate o să cre­deți că o con­si­der o peri­oadă nea­gră a copi­lă­riei mele – nici­de­cum. Acolo am avut mulți pri­e­teni cu care băteam min­gea pe mai­da­nul Humu­lești, chiar în fața blo­cu­lui. Acolo am sărutat‐o pe Ioana, cre­ola creață cu ochi negri care îmi era colegă de clasa a patra și care hotă­râse auto­ri­tar că eu tre­buie să fiu “gagi­cul” ei, deși eu recu­nos­cu­sem cu can­doare că nu știam ce înseamnă asta, iar ea mi‐a spus să nu‐mi fac griji că‐mi explică ea. Așa am învă­țat că un gagic îi cară iubi­tei ghi­o­z­da­nul, o ține de mână numai când vrea ea și îi face întot­dea­una lec­ți­ile la mate­ma­tică. Acolo am învă­țat să cânt în corul șco­lii, apoi la cla­vi­etă și la flu­ier de orches­tră și, fără să‐mi dau seama, m‐am îndră­gos­tit defi­ni­tiv de muzică. Acolo am ajutat‐o une­ori pe tanti Veta, vecina de la par­ter, să‐și care sacoșa cu cum­pă­ră­turi de la pră­vă­li­ile prea înde­păr­tate pen­tru bolile care o gâr­bo­veau. Acolo am aler­gat împre­ună cu Cos­tel, de la care învă­ța­sem să trag cu praștia, după băi­a­tul care i‐a furat min­gea nouă de fotbal și el a plâns de ciudă că nu l‐am putut prinde, iar eu am bocit din empa­tie pen­tru neca­zul lui. Cos­tel era pri­e­te­nul meu cel mai fotba­list, toți copiii îl vro­iau în echipa lor și, în plus, avea cele mai bune san­d­vi­șuri din lume, cu pâine nea­gră și salam Tor­pedo, un soi de mezel mun­ci­to­resc ieftin, plin de gră­simi și sare. Acolo m‐am dus cu Aron­del – puștiul de la patru – în spa­tele blo­cu­lui, chiar lângă cen­trala ter­mică de car­tier, să văd sexul unei țiganci – pen­tru trei lei pe care i‐am plătit eu, cel care tre­buia ini­țiat, o pirandă tânără cu multe fuste și‐a ridi­cat poa­lele pen­tru o clipă. Aron­del m‐a pri­vit supe­rior, el era deja băr­bat, mai văzuse femei și pen­tru o clipă am uitat că iarna umbla în teniși și din când în când purta pe față urmele roșii‐vineții ale pal­mei unui tată bețiv. Acolo am văzut prin fereas­tra sufra­ge­riei cum o mașină a lovit un băiat de vâr­sta mea care a tra­ver­sat în fugă prin fața auto­bu­zu­lui oprit în sta­ție și am pri­mit lec­ția cea mai dură des­pre res­pec­ta­rea regu­li­lor de cir­cu­la­ție – chiar și azi mai am refle­xul de a privi pe sub auto­bu­zele aflate în sta­ție, ca să zăresc din timp picioa­rele vre­u­nui zăna­tic.

Era o lume ine­dită și fas­ci­nantă, în care cău­tam semne ale cali­tă­ți­lor ero­i­lor mei pre­fe­rați și încer­cam să ima­gi­nez aven­tu­rile din căr­țile pe care le citeam. Acolo erau toți pri­e­te­nii mei, eu știam aproape totul de spre ei, iar ei știau totul des­pre mine și tim­pul cur­gea pe dea­su­pra noas­tră fără să ne atingă, ca și cum am fi fost atem­po­rali – din vre­mea aceea am amin­ti­rile celor mai lungi zile. Acolo eram noi.

Încerc să‐mi ima­gi­nez cum se vede lumea pen­tru copiii de azi. Mai există toată inte­rac­țiu­nea asta, cu mici aven­turi de o după‐amiază, cu genunchi juliți și teri­bi­lisme copi­lă­rești, cu v‐ați ascun­se­lea și fotba­lul pe mai­dan, cu supă­rări și entu­zi­asme tre­că­toare ca o ploaie de vară? Tare mi‐e teamă că nu. La școală nu sunt parte a unei comu­ni­tăți, ci a unei rețele de îndoc­tri­nare alcă­tu­ită pe cri­te­rii de clase soci­ale – școli bune și școli pen­tru plebe – care îi dre­sează cum să reac­țio­neze corect la sune­tul unui clo­poțel, cum să con­cu­reze între ei prin apa­ren­țele ves­ti­men­tare și prin gad­ge­turi la modă, cum să se înco­lo­neze fru­mos și cum să memo­reze inter­mi­na­bile pagini de infor­ma­ții care nu le vor folosi nici­o­dată la nimic. Nu pen­tru că sunt lip­site de valoare, ci pen­tru că – luate la un loc – sunt lip­site de înțe­les și com­plet des­prinse de lumea dim­pre­jur, în care nu edu­ca­ția, ci tupeul și impos­tura par să fie valo­rile de care depinde reu­șita în viață. Îi văd apoi seara pe ban­che­tele din spate ale mași­ni­lor părin­ți­lor lor, întorcându‐se de la școală, de la vreun curs de pian sau vreo lec­ție par­ti­cu­lară de engleză, nerăb­dă­tori să ajungă acasă unde îi așteaptă tele­vi­zo­rul și jocu­rile pe cal­cu­la­tor. Dacă aș fi fost azi copil, tele­por­tat brusc de acum patru­zeci de ani în lumea con­tem­po­rană, aș fi fost bol­nav de sin­gu­ră­tate.

Dar nu‐i nimic, îmi zic, vor crește și vor fi adulți și se vor încon­jura de colegi și cunoș­tințe, vor avea ser­vi­cii în Ora­șul cel Mare și vor ieși în serile de vară pe terase în Cen­trul Vechi. Vor scăpa de sin­gu­ră­tate. Și am încer­cat să închid ochii și să mă ima­gi­nez unul din­tre ei, ajuns la matu­ri­tate, cân­dva în vii­tor.

Iată‐ne poves­tind des­pre cum mai e la muncă și ce am mai citit pe net, la ce am mai dat un like și după câteva pahare de vin aerul parcă se încă­l­zește în jurul nos­tru și îmi pare că tim­pul curge mai leneș, ca și cum mi‐aș dori să‐l opresc ca să fixez sen­ti­men­tul acela de împre­ună, de apar­te­nență la ceva ce pare să aibă o sem­ni­fi­ca­ție pro­fundă, chiar dacă nu o pot exprima în cuvinte. Apoi iată‐mă întors acasă și, întins pe pat în aștep­ta­rea som­nu­lui, medi­tând la sen­ti­men­tul acela tre­că­tor de comu­niune. Cu fie­care gând înțe­leg tot mai clar că e impo­si­bil să fie vorba des­pre noi. Sun­tem prea risi­piți, fie­care într‐un colț de oraș, prea ego­iști, fie­care pre­o­cu­pat să reu­șească in viață, adică să acu­mu­leze mai mult decât cei­lalți. Sun­tem în ace­lași network, avem subiecte și inte­rese comune, dar din­colo de ele habar n‐avem cine sun­tem cu ade­vă­rat, de unde venim, ce ne pasio­nează, ce ne tul­bură, ce ne îngri­jo­rează, înco­tro ne îndrep­tăm. Nu sun­tem noi, deși mi‐aș fi dorit să fim. Sun­tem doar eu și cei­lalți.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. daniel lupu

    Sta­rea aceasta buna, ”noi”, s‐a năs­cut și dăi­nuie încă, timid, mai ales dato­rita bătrâ­ni­lor, la sat. Maha­laua e o pre­lun­gire a satu­lui spre oraș. Din acest motiv, sta­rea res­pec­tiva se mai găsește încă și acolo. Ora­șul, cu pre­că­dere cel mare, este uci­g­șul stă­rii ”noi” și pro­mo­to­rul unei stări tra­gice, ”eu și cei­lalți”


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu