Noi, eu și ceilalți

Nu demult, într‑o vreme care mie încă îmi pare aproape, trăiam în comu­nități. Era familia fiecăruia din­tre noi, încon­ju­rată de alte familii mai mult sau mai puțin asemănă­toare în com­poz­iția lor socială. Vecinii erau oameni diverși, unii poate mai bogați, alții mai săraci, dar difer­ențele erau estom­pate de culoarea gen­er­ală a comu­nității în care cu toții trăiam. Ne cunoșteam între noi și ne salu­tam, exis­tau și micile difer­ende iner­ente oricărei con­gre­gații sociale, apăreau si bârfe și invidii – toate erau însă într‑o scară minoră, bagatelizate de social­ism care apla­tiza soci­etatea în sens mate­r­ial. Toată lumea știa despre toată lumea, prin ușile aparta­mentelor răzbeau miro­surile bucătări­ilor, iar vecinele mai bătrâne îți puteau spune toate detali­ile picante ale întâm­plărilor din ultima vreme.

Îmi amintesc că atunci când ne-am mutat în București, revenind în Orașul cel Mare după vreo șapte ani de locuit în Bacău, am ajuns într-un bloc aflat la mar­ginea Bucureștiu­lui, în Pre­lun­girea Sălaj, exact între cartierele Rahova și Ferentari. Nu fus­ese chiar o alegere – casa bunicii mele paterne fus­ese demo­lată ca să se con­stru­iască actu­alul Palat al Copi­ilor și prim­ise în schimb un aparta­ment în acea zonă. Apoi a murit, bol­navă de can­cer și dezrădă­ci­nată din comu­ni­tatea unde locuise zeci de ani. Așa ater­i­za­sem în mijlocul unei comu­nități majori­tar țigănești – ai mei erau neferi­ciți de con­junc­tură, dar hotărâți să ne mutăm “undeva, mai bine” cât mai curând.

Am fost cinci ani parte din acea comu­ni­tate pestriță, for­mată din munci­torime și țigani și poate o să cre­deți că o con­sider o perioadă nea­gră a copilăriei mele – nicide­cum. Acolo am avut mulți pri­eteni cu care băteam mingea pe maid­anul Humulești, chiar în fața blocu­lui. Acolo am sărutat‑o pe Ioana, cre­ola creață cu ochi negri care îmi era colegă de clasa a patra și care hotărâse autori­tar că eu tre­buie să fiu “gag­icul” ei, deși eu recunoscusem cu can­doare că nu știam ce înseamnă asta, iar ea mi‑a spus să nu-mi fac griji că-mi explică ea. Așa am învățat că un gagic îi cară iubitei ghioz­danul, o ține de mână numai când vrea ea și îi face întot­deauna lecți­ile la matem­at­ică. Acolo am învățat să cânt în corul școlii, apoi la clavi­etă și la fluier de orchestră și, fără să-mi dau seama, m‑am îndră­gos­tit defin­i­tiv de muz­ică. Acolo am ajutat‑o une­ori pe tanti Veta, vecina de la parter, să-și care sacoșa cu cumpără­turi de la prăvăli­ile prea înde­păr­tate pen­tru bolile care o gâr­boveau. Acolo am aler­gat împre­ună cu Cos­tel, de la care învățasem să trag cu praș­tia, după băiatul care i‑a furat mingea nouă de fot­bal și el a plâns de ciudă că nu l‑am putut prinde, iar eu am bocit din empatie pen­tru necazul lui. Cos­tel era pri­etenul meu cel mai fot­bal­ist, toți copiii îl vroiau în echipa lor și, în plus, avea cele mai bune sand­vișuri din lume, cu pâine nea­gră și salam Tor­pedo, un soi de mezel munci­toresc ieftin, plin de grăsimi și sare. Acolo m‑am dus cu Aron­del — puștiul de la patru — în spatele blocu­lui, chiar lângă cen­trala ter­mică de cartier, să văd sexul unei țiganci – pen­tru trei lei pe care i‑am plătit eu, cel care tre­buia inițiat, o pirandă tânără cu multe fuste și‑a ridi­cat poalele pen­tru o clipă. Aron­del m‑a privit supe­rior, el era deja băr­bat, mai văzuse femei și pen­tru o clipă am uitat că iarna umbla în teniși și din când în când purta pe față urmele roșii-vineții ale palmei unui tată bețiv. Acolo am văzut prin fer­eas­tra sufrageriei cum o mașină a lovit un băiat de vârsta mea care a tra­ver­sat în fugă prin fața auto­buzu­lui oprit în stație și am primit lecția cea mai dură despre respectarea reg­ulilor de cir­cu­lație — chiar și azi mai am reflexul de a privi pe sub auto­buzele aflate în stație, ca să zăresc din timp picioarele vre­unui zănatic.

Era o lume ined­ită și fasci­nantă, în care cău­tam semne ale cal­ităților eroilor mei prefer­ați și încer­cam să imag­inez aven­turile din cărțile pe care le citeam. Acolo erau toți pri­etenii mei, eu știam aproape totul de spre ei, iar ei știau totul despre mine și tim­pul curgea pe dea­supra noas­tră fără să ne atingă, ca și cum am fi fost atem­po­rali – din vre­mea aceea am amintir­ile celor mai lungi zile. Acolo eram noi.

Încerc să-mi imag­inez cum se vede lumea pen­tru copiii de azi. Mai există toată inter­acți­unea asta, cu mici aven­turi de o după-amiază, cu genunchi juliți și teri­bil­isme copilărești, cu v‑ați ascun­se­lea și fot­balul pe maidan, cu supărări și entuzi­asme trecă­toare ca o ploaie de vară? Tare mi‑e teamă că nu. La școală nu sunt parte a unei comu­nități, ci a unei rețele de îndoc­trinare alcă­tu­ită pe cri­terii de clase sociale — școli bune și școli pen­tru plebe — care îi dresează cum să reacționeze corect la sune­tul unui clopoțel, cum să con­cureze între ei prin aparențele ves­ti­mentare și prin gad­ge­turi la modă, cum să se încoloneze fru­mos și cum să mem­o­reze inter­minabile pagini de infor­mații care nu le vor folosi nicio­dată la nimic. Nu pen­tru că sunt lip­site de val­oare, ci pen­tru că — luate la un loc — sunt lip­site de înțe­les și com­plet desprinse de lumea dim­pre­jur, în care nu edu­cația, ci tupeul și impos­tura par să fie val­o­rile de care depinde reușita în viață. Îi văd apoi seara pe banchetele din spate ale mașinilor părinților lor, întorcându-se de la școală, de la vreun curs de pian sau vreo lecție par­tic­u­lară de engleză, nerăb­dă­tori să ajungă acasă unde îi așteaptă tele­vi­zorul și jocurile pe cal­cu­la­tor. Dacă aș fi fost azi copil, tele­por­tat brusc de acum patruzeci de ani în lumea con­tem­po­rană, aș fi fost bol­nav de sin­gură­tate.

Dar nu‑i nimic, îmi zic, vor crește și vor fi adulți și se vor încon­jura de colegi și cunoșt­ințe, vor avea ser­vicii în Orașul cel Mare și vor ieși în ser­ile de vară pe terase în Cen­trul Vechi. Vor scăpa de sin­gură­tate. Și am încer­cat să închid ochii și să mă imag­inez unul din­tre ei, ajuns la matu­ri­tate, cândva în viitor.

Iată-ne povestind despre cum mai e la muncă și ce am mai citit pe net, la ce am mai dat un like și după câteva pahare de vin aerul parcă se încălzește în jurul nos­tru și îmi pare că tim­pul curge mai leneș, ca și cum mi-aș dori să‑l opresc ca să fixez sen­ti­men­tul acela de împre­ună, de aparte­nență la ceva ce pare să aibă o sem­nifi­cație pro­fundă, chiar dacă nu o pot exprima în cuvinte. Apoi iată-mă întors acasă și, întins pe pat în așteptarea som­nu­lui, med­itând la sen­ti­men­tul acela trecă­tor de comu­ni­une. Cu fiecare gând înțe­leg tot mai clar că e imposi­bil să fie vorba despre noi. Sun­tem prea risip­iți, fiecare într-un colț de oraș, prea egoiști, fiecare pre­ocu­pat să reușească in viață, adică să acu­muleze mai mult decât ceilalți. Sun­tem în ace­lași net­work, avem subiecte și interese comune, dar din­colo de ele habar n‑avem cine sun­tem cu ade­vărat, de unde venim, ce ne pasionează, ce ne tul­bură, ce ne îngri­jore­ază, încotro ne îndrep­tăm. Nu sun­tem noi, deși mi-aș fi dorit să fim. Sun­tem doar eu și ceilalți.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. daniel lupu

    Starea aceasta buna, ”noi”, s‑a năs­cut și dăinuie încă, timid, mai ales datorita bătrânilor, la sat. Maha­laua e o pre­lun­gire a sat­u­lui spre oraș. Din acest motiv, starea respec­tiva se mai găsește încă și acolo. Orașul, cu precădere cel mare, este ucigșul stării ”noi” și pro­mo­torul unei stări trag­ice, ”eu și ceilalți”


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu