Dispariția comunităților este un fapt mult mai grav decât ar părea la prima vedere. Se pierd tradiții, dar unii deja spun “dă-le dracu’ de tradiții, nu ne trebuie”. Relațiile interumane devin superficiale, dar puțini înțeleg că asta e o pierdere. Societatea afirmă prin evoluția sa că trecutul e tot mai puțin important, că sentimentele nu mai sunt utilizabile pe stradă, că emoțiile trebuie reprimate pentru că te fac vulnerabil. Lumea se mecanicizează în jurul nostru și, uneori, există tentația de a crede că densitatea este cea care ne dezumanizează. Ciocnindu-ne prea des unii de alții, jenându-ne reciproc în libertățile individuale, ajungem să ne considerăm reciproc indezirabili.
Eu însă cred că chiar capitalismul și economia de piață sunt puse în pericol, pentru că dispariția comunităților și înlocuirea lor cu instituții pervertește principiile fundamentale ale acestor concepte economice. Poate vă sună bizar, dar faptul că granițele unei comunități devin tot mai insesizabile, până la dispariția lor, face ca întreg mecanismul de echilibrare economică a cererii și ofertei să nu mai funcționeze normal și să se transforme în cu totul altceva. Acestui altceva i s‑a dat numele de economie globală și se afirmă mincinos că se ghidează după aceleași principii capitaliste. Complet fals.
Să mă explic. Imaginați-vă o întindere de ocean, cu valuri care se ridică și coboară. Privită în ansamblul ei și aplicând o statistică minimală, se poate calcula înălțimea medie a unui val – să zicem că este de 5 metri. Privită de pe harta geografică, fiecare porțiune de ocean se ridică și coboară după cum valurile se unduiesc. La fel găsesc că funcționează economia de piață într‑o comunitate: banii și munca sunt distribuiți prin mecanisme de cerere și ofertă acolo unde e firesc să se afle.
Într‑o comunitate legea cererii și ofertei poate să balanseze economia internă, mutând capitalul investit spre zonele unde există o cerere reală. Dacă membrii comunității au nevoie de mobilă, cineva va investi într-un atelier/o fabrică de mobilă. Altcineva poate va face același lucru, iar cel care va oferi raportul calitate-preț cel mai convenabil va prospera. Celălalt va sucomba treptat, dar forța de muncă și capitalul se vor muta spre altă zonă, unde cererea este mai mare ca oferta. După logica asta cred că au funcționat orașele medievale germane și britanice atunci când mugurii capitalismului protestant au apărut.
Și atunci de ce nu funcționează asta și în economia prezentului? Motivul e simplu: am alterat unul din principiile de bază, comunitatea ca entitate finită și limitată în care cererea și oferta se manifestă. Mai exact am înlocuit comunitatea cu instituțiile și nu am realizat că între cele două noțiuni există niște diferențe semnificative. Corporațiile – căci la ele mă refer – au înțeles iute că pot transcende limitele țărilor și pot crea propriile lor echilibre, chiar dacă acestea nu sunt favorabile tuturor comunităților în interiorul cărora se manifestă. Corporațiile pot crea o cerere falsă prin publicitate exacerbată, pot limita oferta pentru a crea o falsă concurență, pot decide unilateral să excludă o țară din planurile lor de dezvoltare – toate astea se fac în numele maximizării profitului, ceea ce face ca totul să pară foarte capitalist și conform cu economia de piață. Un exemplu: credeți că cele 9 miloane de iPhone 5S vândute în primele 3 zile de la lansarea noului model au fost generate de o cerere reală? Oamenii ăia n‑aveau telefoane?
O companie transnațională poate să își plaseze fabricile într‑o țară bananieră, profitând la nesfârșit de sărăcia populației care nu are alternative de supraviețuire, iar valorile produse le poate transfera în țări bogate unde le valorifică la prețul maxim. Amintiți-vă de Nokia: a închis o fabrică din Bochum ca să deschidă alta la Jucu, apoi a închis și la Jucu ca să se mute la Hanoi. Avea asta ceva de a face cu echilibrul economiei de piață germane sau românești? Dacă lucrează coordonat, marile corporații pot decide care țară se dezvoltă și care nu. Limitele în care se manifestă economia de piață devin astfel laxe, neclare și exact din motivul ăsta cred că nu se va ajunge niciodată la un echilibru real, pentru că interesul companiei nu este echilibrul comunităților, ci al său. Ba mai rău, am impresia că dezechilibrând comunități o mega-companie poate prospera.
Și o să mă întrebați care e soluția. M‑am întrebat și eu. Nu mă dau specialist în capitalism și economie de piață, dar nu văd decât două posibilități. Una ar fi să ne întoarcem la comunități și impunem principiile acelea care ne permit să ne echilibrăm ca țară, oraș, comună, cartier. Cealaltă ar renunțăm la România și ne mutăm cu toții în Republica Coca-Cola, Pepsi sau Mc’Donalds. Unii deja au făcut asta…
21:10
Am observat că una dintre trasăturile comune majorității celor ce lucrează în corporații sau fac apologia lor este superficialitatea în exprimare. Oral și în mod evident în scris. Să aibă asta vreo legătură cu distrugerea comunității? Să aibă asta vreo legătură cu credința în globalizare în dauna valorilor autentice? Banul cu orice preț?
20:10
„Corporațiile pot crea o cerere falsă prin publicitate exacerbată, …”
De vreme ce o crează, de ce-ar fi falsă?
Mănânci banane, portocale sau orice alte fructe/legume care nu‑s cultivate‑n mod natural în zona care trăiești? Dacă da, e ceva fals în asta? Nu le-ai fi consumat dacă cineva nu ți le-ar fi pus la-ndemână dimpreună cu dorința de a le consuma, nu?
„… pot limita oferta pentru a crea o falsă concurență,…”
Am impresia c‑ai vrut să zici cerere, nu concurenţă… orşicât, dacă o corporaţie îşi limitează‑n mod artificial oferta se cheamă că-și asumă un risc — acela ca un concurent să satisfacă cererea existentă. De obicei nu fac asta, decât dacă‑s într‑o poziție de mono/oligopol pe o piață. De unde o eventuală nevoie de protecție împotriva a astfel de cazuri.
(Și apropo, una din cele mai crunte situații e când Statul însuși deține monopolul pe o piață și‑l protejează prin legislație. Bunăoară, amintește-ți de calitatea serviciilor de telefonie dinainte de ’90, și de ce pile și șpăgi era nevoie pentru a se instala o nouă linie telefonică.)
„… pot decide unilateral să excludă o țară din planurile lor de dezvoltare…”
Pot, dar din nou sub riscul că altcineva va satisface cererea de acolo, ceea ce poate avea tot felul de consecințe. (E.g. concurentul se-ntăreşte, și ca atare‑i posibil să decidă a intra și pe piețele pe care corporația X le deservește, și iaca o bătaie‑n plus de cap.)
Ideea e că concurența‑i bună. Și-apoi ce decide fiecare corporație‑n parte e business-ul ei, și o fac pe riscul lor. A intra sau nu pe o piață poate să fie o decizie bună sau poa’ să nu fie.
„… – toate astea se fac în numele maximizării profitului, ceea ce face ca totul să pară foarte capitalist și conform cu economia de piață.”
Yep. Maximizarea profitului este rațiunea de a exista a corporației — pentru asta a fost creată și asta-ncearcă să facă cât mai eficient posibil. Nu e nimic rău în asta, în opinia mea.
Da, e posibil ca o corporație sau alta să-și urmărească scopurile-nguste atât de feroce încât să creeze pagube colaterale considerabile (e.g. RMGC). Pentru astea există Gardianul Public (Statul) care ar trebui să vegheze și să creeze o legislație de așa natură încât să nu permită astfel de situații. E evident că atunci când Statul nu-și ia acest rol în serios se ajunge la aberații colosale (cum e posibil să se-ntâmple la Roșia Montana).
—
Astea fiind spuse, mă declar de acord cu tema postării: înlocuirea comunităților cu super-instituții ne face mai săraci cultural, spiritual, uman. Pentru mine, cel mai bine e ilustrat acest lucru în înlocuirea educatului acasă/pe cont propriu cu instituționalizarea forțată în școala publică. E tragic ce efecte are această politică… și e încă și mai tragic că cei mai mulți dintre noi nici măcar nu ne mai punem problema de a schimba cumva situația. Nope — majoritatea acceptă, sau chiar susțin, această stare de fapt de parcă ar fi cea mai naturală cu putință. E, cred, un semn că instituționalizarea generațiilor precedente a avut succes. Să ne unim, așadar, într‑o scandare: trăiască Republica Caca-Colea!
18:10
Oamenii care împărtășesc același hobby și care ies împreună la alergat, cățărat, karting, vele, ski, biclă etc formează o comunitate? Chiar nu știu răspunsul, constat doar că aceste tipuri de activități adună oamenii laolaltă.
15:10
Offtopic. Vine la interviu un tânăr care băte spre 40 de ani. Pe lânga pricipala dilemă, de ce aș lucra la voi, omul mai are o neliniște: care e media de vârstă a departamentului. Apoi se întoarce către mine: ”Tu câți ani ai?” Nu știu dacă pirueta mea cvadrulă îl va fi liniștit, însă răspunsul încurajator al colegei mele, vai, ”peste 25 de ani”, trebuie să‑i fi dat frisoane.
În realitate, media este de 33 de ani, dar nu știu de unde apetența asta pentru tinerețe. Suspectez generația Peter Pen, oamenii ăștia chiar nu-și dau seama că și peste ei trece timpul. Nimeni nu mai are 25 de ani, nici măcar colega mea, cea degrabă săritoare într-ale tineriții valuri.
14:10
antidot:
http://www.kraftmade.ro/