Republica Coca-Cola

Dis­pa­ri­ția co­mu­ni­tă­ți­lor este un fapt mult mai grav de­cât ar pă­rea la prima ve­dere. Se pierd tra­di­ții, dar unii deja spun “dă-le dracu’ de tra­di­ții, nu ne tre­buie”. Re­la­ți­ile in­te­ru­mane de­vin su­per­fi­ci­ale, dar pu­țini în­țe­leg că asta e o pier­dere. So­ci­e­ta­tea afirmă prin evo­lu­ția sa că tre­cu­tul e tot mai pu­țin im­por­tant, că sen­ti­men­tele nu mai sunt uti­li­za­bile pe stradă, că emo­ți­ile tre­buie re­pri­mate pen­tru că te fac vul­ne­ra­bil. Lu­mea se me­ca­ni­ci­zează în ju­rul nos­tru și, une­ori, există ten­ta­ția de a crede că den­si­ta­tea este cea care ne dezu­ma­ni­zează. Cioc­nindu-ne prea des unii de al­ții, jenându-ne re­ci­proc în li­ber­tă­țile in­di­vi­du­ale, ajun­gem să ne con­si­de­răm re­ci­proc indezirabili.

Eu însă cred că chiar ca­pi­ta­lis­mul și eco­no­mia de piață sunt puse în pe­ri­col, pen­tru că dis­pa­ri­ția co­mu­ni­tă­ți­lor și în­lo­cu­i­rea lor cu in­sti­tu­ții per­ver­tește prin­ci­pi­ile fun­damen­tale ale aces­tor con­cepte eco­no­mice. Poate vă sună bi­zar, dar fap­tul că gra­ni­țele unei co­mu­ni­tăți de­vin tot mai in­se­si­za­bile, până la dis­pa­ri­ția lor, face ca în­treg me­ca­nis­mul de echi­li­brare eco­no­mică a ce­re­rii și ofer­tei să nu mai func­țio­neze nor­mal și să se trans­forme în cu to­tul alt­ceva. Aces­tui alt­ceva i s‑a dat nu­mele de eco­no­mie glo­bală și se afirmă min­ci­nos că se ghi­dează după ace­leași prin­ci­pii ca­pi­ta­liste. Com­plet fals.

Să mă ex­plic. Ima­gi­nați-vă o în­tin­dere de ocean, cu va­luri care se ri­dică și co­bo­ară. Pri­vită în an­sam­blul ei și apli­când o sta­tis­tică mi­ni­mală, se poate cal­cula înăl­ți­mea me­die a unui val – să zi­cem că este de 5 me­tri. Pri­vită de pe harta ge­o­gra­fică, fi­e­care por­țiune de ocean se ri­dică și co­bo­ară după cum va­lu­rile se un­du­iesc.  La fel gă­sesc că func­țio­nează eco­no­mia de piață într‑o co­mu­ni­tate: ba­nii și munca sunt dis­tri­bu­iți prin me­ca­nisme de ce­rere și ofertă acolo unde e fi­resc să se afle.

Într‑o co­mu­ni­tate le­gea ce­re­rii și ofer­tei poate să ba­lanseze eco­no­mia in­ternă, mu­tând ca­pi­ta­lul in­ves­tit spre zo­nele unde există o ce­rere re­ală. Dacă mem­brii co­mu­ni­tă­ții au ne­voie de mo­bilă, ci­neva va in­vesti într-un atelier/o fa­brică de mo­bilă. Alt­ci­neva poate va face ace­lași lu­cru, iar cel care va oferi ra­por­tul ca­li­tate-preț cel mai con­ve­na­bil va pros­pera. Ce­lă­lalt va su­comba trep­tat, dar forța de muncă și ca­pi­ta­lul se vor muta spre altă zonă, unde ce­re­rea este mai mare ca oferta. După lo­gica asta cred că au func­țio­nat ora­șele me­di­e­vale ger­mane și bri­ta­nice atunci când mu­gu­rii ca­pi­ta­lis­mu­lui pro­tes­tant au apărut.

Și atunci de ce nu func­țio­nează asta și în eco­no­mia pre­zen­tu­lui? Mo­ti­vul e sim­plu: am al­te­rat unul din prin­ci­pi­ile de bază, co­mu­ni­ta­tea ca en­ti­tate fi­nită și li­mi­tată în care ce­re­rea și oferta se ma­ni­festă. Mai exact am în­lo­cuit co­mu­ni­ta­tea cu in­sti­tu­ți­ile și nu am re­a­li­zat că în­tre cele două no­țiuni există niște di­fe­rențe sem­ni­fi­ca­tive. Cor­po­ra­ți­ile – căci la ele mă re­fer – au în­țe­les iute că pot transcende li­mi­tele ță­ri­lor și pot crea pro­pri­ile lor echi­li­bre, chiar dacă aces­tea nu sunt fa­vo­ra­bile tu­tu­ror co­mu­ni­tă­ți­lor în in­te­ri­o­rul că­rora se ma­ni­festă. Cor­po­ra­ți­ile pot crea o ce­rere falsă prin pu­bli­ci­tate exa­cer­bată, pot li­mita oferta pen­tru a crea o falsă con­cu­rență, pot de­cide uni­la­te­ral să ex­cludă o țară din pla­nu­rile lor de dezvol­tare – toate as­tea se fac în nu­mele ma­xi­mi­ză­rii pro­fi­tu­lui, ceea ce face ca to­tul să pară foarte ca­pi­ta­list și con­form cu eco­no­mia de piață. Un exem­plu: cre­deți că cele 9 mi­loane de iPhone 5S vân­dute în pri­mele 3 zile de la lan­sa­rea no­u­lui mo­del au fost ge­ne­rate de o ce­rere re­ală? Oa­me­nii ăia n‑aveau telefoane?

O com­pa­nie trans­na­țio­nală poate să își pla­seze fa­bri­cile într‑o țară ba­na­nieră, pro­fi­tând la nesfâr­șit de să­ră­cia po­pu­la­ției care nu are al­ter­na­tive de su­pra­vie­țu­ire, iar va­lo­rile pro­duse le poate trans­fera în țări bo­gate unde le va­lo­ri­fică la pre­țul ma­xim. Amin­tiți-vă de No­kia: a în­chis o fa­brică din Bo­chum ca să des­chidă alta la Jucu, apoi a în­chis și la Jucu ca să se mute la Ha­noi. Avea asta ceva de a face cu echi­li­brul eco­no­miei de piață ger­mane sau ro­mâ­nești? Dacă lu­crează co­or­do­nat, ma­rile cor­po­ra­ții pot de­cide care țară se dezvoltă și care nu. Li­mi­tele în care se ma­ni­festă eco­no­mia de piață de­vin ast­fel laxe, ne­clare și exact din mo­ti­vul ăsta cred că nu se va ajunge nici­o­dată la un echi­li­bru real, pen­tru că in­te­re­sul com­pa­niei nu este echi­li­brul co­mu­ni­tă­ți­lor, ci al său. Ba mai rău, am im­pre­sia că deze­chi­li­brând co­mu­ni­tăți o mega-com­pa­nie poate prospera.

Și o să mă în­tre­bați care e so­lu­ția. M‑am în­tre­bat și eu. Nu mă dau spe­cia­list în ca­pi­ta­lism și eco­no­mie de piață, dar nu văd de­cât două po­si­bi­li­tăți. Una ar fi să ne în­toar­cem la co­mu­ni­tăți și im­pu­nem prin­ci­pi­ile ace­lea care ne per­mit să ne echi­li­brăm ca țară, oraș, co­mună, car­tier. Cea­laltă ar re­nun­țăm la Ro­mâ­nia și ne mu­tăm cu to­ții în Re­pu­blica Coca-Cola, Pepsi sau Mc’­Do­nalds. Unii deja au fă­cut asta…

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...