Vorbeam deunăzi despre cerere și ofertă și depre felul în care companiile multinaționale pot manipula în interiorul unei comunități acest echilibru binefăcător al unei economii cu adevărat sănătoase. Am crezut că simplul enunț va fi îndeajuns pentru a sugera înțelesurile multiple pe care le consider cuprinse în acest subiect, dar comentarii ulterioare mi-au aratat că m‑am înșelat. Așa că m‑am hotărât să mă explic mai bine.
Dintre cele două talere ale acestei balanțe economice, oferta pare să fie cea mai lesne de înțeles. Companiile răspund unei cereri prin produsele și serviciile lor, cerând în schimb o contravaloare proporțională cu gradul în care reușesc să acopere solicitarea clienților. Pare cât se poate de simplu și de clar. Și totuși… Dacă privim puțin modul în care se construiește oferta în zilele noastre vom observa că enunțul de mai sus nu e chiar atât de adevărat.
Să luăm de pildă industria cosmetică. Un producător oferă șampon cu extract de portocale, despre care spune că face părul mai-nu-știu-cum. Minunat, oamenii își doresc să aibă părul exact așa, deci îl cumpără. După un timp producătorul mai toarnă niște colorant și niște chimicale în șampon și spune că acum are extract de ylang-ylang, care face părul așa-și-pe-dincolo. Nimeni n‑a cerut asta, dar deja produsul cu extract de portocale a dezamăgit și, dacă oferta pentru un nou produs există, apar de îndată și doritori. Curiozitatea umană, dezamăgirea planificată și dezinformarea subtilă sunt stimuli suficienți pentru a consuma un produs pe care în realitate nu l‑ai solicitat niciodată.
Realitatea este că șamponul ofertat în primă instanță nu are nici pe departe calitățile afirmate, cum nici al doilea sortiment nu le are. E însă nevoie de schimbarea continuă a sortimentației pentru că oferta funcționează exact precum morcovul atârnat în fața unui cal: e o eternă făgăduință, niciodată împlinită pe deplin. Nici unul din șampoane nu își îndeplinește complet promisiunea, așa că după un timp minciuna veche trebuie înlocuită cu alta nouă.
Modelul ăsta de afacere nu e străin nici altor industrii, cu diferențierile de cuviință. Electrocasnicele de pildă au o logică asemănătoare, cu observația că în cazul lor nu promisiunea este flagrant încălcată, ci ciclul de viață este scurtat semnificativ, iar defecțiunile sunt imposibil de reparat din motive de compactizare aproape totală. Singura variantă este înlocuirea, care este încurajată suplimentar și de adăugarea permanentă a unor noi funcționalități, nesolicitate de fapt de nimeni. Mașina mea de spălat are vreo 20 de programe, din care cred că am folosit până acum – în patru ani – vreo trei. Celelalte sunt pur și simplu inutile, simple mofturi menite să o facă să pară mai impresionantă, mai dezirabilă.
Iar atunci când falsa diversificare nu e posibilă – să luăm cazul industriei cimentului, de pildă – oferta este manipulată prin limitare pentru menținerea unui preț ridicat. Companiile producătoare se pot înțelege între ele, împărțindu-și piața unei comunități printr‑o ofertă controlată, la prețuri anterior convenite. Concurența induce scăderea prețurilor, ne spune economia de piață. Nu și dacă e o concurență simulată. O plimbare prin România de azi ar ocaziona interesante observații despre cum în fiecare județ se găsește la vânzare doar un anumit brand de ciment, celelalte lipsind complet sau fiind doar anemic reprezentate. O pură întâmplare?
Și asta mă face să mă întreb ce este, de fapt, cererea în economia de piață? Teoretic ar trebui să reprezinte o necesitate exprimată de cumpărător, bazată pe o nevoie reală, identificată și exprimată concret. Practic însă este o manipulare a acestei nevoi, prin inducerea unor false necesități sau prin oferte preferențiale, limitate, pentru a justifica menținerea unui anumit nivel de prețuri. Cumpărătorilor li se sugerează direct sau indirect ce vor, fie prin publicitate pentru ofertă, fie prin informare tendențioasă care sugerează o nevoie inexistentă în mod real. Astfel, sunt transformați în consumatori. Iar un consumator nu își mai exercită liberul arbitru în definirea cererii sale, ci urmează docil tendințele trasate de ofertă.
Și până la urmă de ce și-ar dori o comunitate să își sporească artificial cererea, să consume? Este în interesul ei? Firește că nu. Resursele cheltuite pentru a cumpăra ceva ce nu este cu adevărat necesar sunt risipite prostește, în loc să fie folosite acolo unde erau cu adevărat utile: în educație, în sănătate, în cultură etc, adică în folosul propriu al comunității. Consumul este creator de locuri de muncă în comunități – auzim adesea acest argument. Corect, dar nu neapărat în cea proprie, ci în cu totul altele. Dar să spunem că admitem asta, totuși de ce e nevoie mereu de tot mai multe locuri de muncă? Pentru că suntem tot mai mulți, sunt tot mai multe guri de hrănit. Și de ce suntem tot mai mulți? Pentru că există mereu o supra-ofertă, îndestulătoare pentru o cerere mai mare. De ce se produce și se oferă mai mult decât e necesar? Pentru că e nevoie de mai mult profit, companiile vor să crească, acționariatul vrea câștiguri mai mari.
Economia de piață contemporană nu mai este guvernată de legea cererii și ofertei, ci de aceea a creșterii continue a profitului. Iar asta nu este nici pe departe un mecanism care să asigure echilibrul într‑o comunitate, oricare ar fi dimensiunile ei: cartier, oraș, țară, regiune, planetă.
Lasă un comentariu