Somnul rațiunii naște monștri

Mi se pare că nimic nu e mai per­icu­los în firea umană decât încli­nația sa nat­u­rală spre exces. Prac­ticăm exce­sul fiecare din­tre noi în fiecare zi, în doze mici, nele­tale, exagerând nevi­no­vat cu plăcer­ile coti­di­ene ale mân­cat­u­lui, bău­tu­lui, fumat­u­lui sau a oricăror alte mici vicii per­son­ale. Toate astea sunt lesne de tre­cut cu ved­erea toc­mai prin neînsem­nă­tatea lor la scara soci­etății: cui îi pasă de mărun­tele noas­tre slăbi­ci­uni care ne împ­ing spre volup­tatea păcat­u­lui?

Peste aceste insignifi­ante excese se adaugă altele, mai supără­toare, mai agre­sive, mai intol­er­a­bile. Unele se nasc din repetatele cioc­niri într‑o lume tot mai aglom­er­ată si mai com­pet­i­tivă, altele sunt exac­er­bări ale pro­pri­ilor noas­tre carențe edu­caționale. Sun­tem exagerat de ego­cen­trici, de nes­imțiți și de intol­er­anți pen­tru că sunt prea mulți cei cărora tre­buie să le dăruim răb­darea și înțelegerea noas­tră, care e desigur lim­i­tată. Sun­tem bădărani și mito­cani pen­tru că nu avem în baga­jul nos­tru com­por­ta­men­tal alte instru­mente cu care să operăm.

Dar prob­a­bil că nu e ceva mai înspăimân­tă­tor decât ceea ce se naște din exce­sele care izvorăsc din irațion­al­i­tate. Vreau să fiu cât se poate de limpede: nu vorbesc de prostie, ci de renunțarea la rați­une, ceea ce e cu totul altceva. Fas­cis­mul, stal­in­is­mul, comu­nis­mul sunt exem­ple ale unor real­ități care au fost posi­bile prin susținerea explic­ită sau com­plic­i­tatea tăcută a unor largi mase de oameni ce au renunțat la rați­une, suspendându-și liberul arbi­tru și exer­cițiul îndoielii pen­tru a crede neabă­tut în cuvin­tele unui lider sau dog­mele unei mișcări politice. Ceea ce la nivel indi­vid­ual poate fi scuz­abil, la nivelul unei pop­u­lații poate deveni cat­a­stro­fal. Iar dacă nu vă conving prin vorbe, priv­iți imag­inea de mai sus: primăria din San Fran­cisco în 1935 arbora steagul nazist: cum ar fi ară­tat lumea azi dacă amer­i­canii și-ar fi sus­pendat com­plet rați­unea, îmbrățișând o doc­trină rad­i­cală? N‑au fost prea departe de a o face.

De ce vă spun astea? Pen­tru că în Româ­nia există un grup social care mi se pare că se află căzut în acest tip de exces, cel al irațion­al­ității. Sunt susțină­torii dreptei cap­i­tal­iste, cei care cred orbește că nu există nimic mai bun pe plan­eta asta decât prof­i­tul. Și nu orice fel de cap­i­tal­ism, ci din acela pur și neînti­nat, împins până la con­secințele sale ultime: ești slab, e firesc și chiar dezirabil să mori. Se prea poate să fie așa cum zic ei — cap­i­tal­is­mul e cel mai per­for­mant sis­tem de orga­ni­zare socială de care am fost capa­bili până acum — dar asta nu jus­ti­fică fap­tul că și-au sus­pendat spir­i­tul critic în favoarea aces­tei ado­rații aproape reli­gioase.

Din punc­tul meu de vedere nu e nici o difer­ență între cei care se înșiră pe ulițele bucureștene sau ieșene ca să pupe moaștele unei sfințenii defuncte și cei care se înch­ină la cap­i­tal­ism de fiecare dată când vine vorba de soluții sociale. Aceeași orbire în fața real­ității. Ace­lași rad­i­cal­ism în apărarea pro­priei cred­ințe. Aceeași absență a rați­u­nii în jude­cata crit­ică. Din punc­tul de vedere al ultra­șilor de dreapta, pen­tru a avea o soci­etate pefor­mantă din toate punctele de vedere, nu ar fi nimic de făcut decât să lași cap­i­tal­is­mul să se des­fășoare. Și să te fer­ească Dum­nezeu să con­tești în orice chip vir­tuțile ide­olo­giei lor sfinte, vei fi pe loc înfierat ca securist, comu­nist sau idiot.

Nu cred în soluți­ile stângii. Nu cred că egal­i­taris­mul plat este răspun­sul. Cred însă că morala ar tre­bui să intre din nou în pre­ocupările noas­tre dacă nu vrem să devenim o specie com­plet depra­vată, împărțită arbi­trar (sau poate nu chiar atât de arbi­trar) în cei care con­sumă ceea ce li se spune și cei care fac profit pe seama prostiei și slăbi­ci­u­nii celor­lalți. Cred că reg­ulile cap­i­tal­is­mu­lui tre­buie revizuite ca să rea­d­ucem fair-play-ul pe tabla de joc. Cred că tre­buie să îl rea­d­ucem în granițele comu­nităților și să‑l folosim ca să le echili­brăm eco­nomic.

Dar pen­tru toate astea e nevoie să revenim la exer­cițiul îndoielii, să punem sem­nul între­bării peste gân­durile și afir­mați­ile noas­tre și să ne exer­săm con­tinuu simțul critic. Și mai tre­buie să înțelegem că orice ide­olo­gie, chiar și cea cap­i­tal­istă, poate naște monștri. Nu e nevoie decât ca rați­unea să adoarmă.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. daniel lupu

    Mult uman­ism, cu care sunt de acord, în arti­colul tău. Tu vor­bești despre un cap­i­tal­ism deviant. Îndrăz­nesc să susțin că etapa asta este deja depășită. Trăim vre­muri în care nu mai este vorba despre cap­i­tal­ism. Este vorba doar despre bani. Sper că nuanța e sesiz­abilă. Sunt vre­muri în care nu mai con­tează partea umană. Val­o­rile ade­vărate, despre care vor­bești, sunt vorbe goale în mintea și fapta celor care vor doar profit. Pen­tru ”cor­po­ratiști”, oamenii de cul­tură sunt niște ”idioți care-și dau ochii peste cap la televizor”.(expresie culeasă din real­i­tatea cor­po­ratistă, făcând trim­itere la Pleșu și Liiceanu). Astea sunt vre­murile în care trăim.
    Așa că, după păr­erea mea, calea de întoarcere spre ”om”, trece mai degrabă pe la sfin­tele moaște decât pe la poarta cap­i­tal­is­mu­lui rațional.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu