Mi se pare că ni­mic nu e mai pe­ri­cu­los în fi­rea umană de­cât în­cli­na­ția sa na­tu­rală spre ex­ces. Prac­ti­căm ex­ce­sul fi­e­care din­tre noi în fi­e­care zi, în doze mici, ne­le­tale, exa­ge­rând ne­vi­no­vat cu plă­ce­rile co­ti­diene ale mân­ca­tu­lui, bă­u­tu­lui, fu­ma­tu­lui sau a ori­că­ror alte mici vi­cii per­so­nale. Toate as­tea sunt lesne de tre­cut cu ve­de­rea toc­mai prin ne­în­sem­nă­ta­tea lor la scara so­ci­e­tă­ții: cui îi pasă de mă­run­tele noas­tre slă­bi­ciuni care ne îm­ping spre vo­lup­ta­tea pă­ca­tu­lui?

Peste aceste in­sig­ni­fi­ante ex­cese se ada­ugă al­tele, mai su­pă­ră­toare, mai agre­sive, mai in­to­le­ra­bile. Unele se nasc din re­pe­ta­tele cioc­niri într‑o lume tot mai aglo­me­rată si mai com­pe­ti­tivă, al­tele sunt exa­cer­bări ale pro­pri­i­lor noas­tre ca­rențe edu­ca­țio­nale. Sun­tem exa­ge­rat de ego­cen­trici, de ne­sim­țiți și de in­to­le­ranți pen­tru că sunt prea mulți cei că­rora tre­buie să le dă­ruim răb­da­rea și în­țe­le­ge­rea noas­tră, care e de­si­gur li­mi­tată. Sun­tem bă­dă­rani și mi­to­cani pen­tru că nu avem în ba­ga­jul nos­tru com­por­ta­men­tal alte in­stru­mente cu care să ope­răm.

Dar pro­ba­bil că nu e ceva mai în­spă­i­mân­tă­tor de­cât ceea ce se naște din ex­ce­sele care iz­vo­răsc din ira­țio­na­li­tate. Vreau să fiu cât se poate de lim­pede: nu vor­besc de pros­tie, ci de re­nun­ța­rea la ra­țiune, ceea ce e cu to­tul alt­ceva. Fas­cis­mul, sta­li­nis­mul, co­mu­nis­mul sunt exem­ple ale unor re­a­li­tăți care au fost po­si­bile prin sus­ți­ne­rea ex­pli­cită sau com­pli­ci­ta­tea tă­cută a unor largi mase de oa­meni ce au re­nun­țat la ra­țiune, sus­pen­dându-și li­be­rul ar­bi­tru și exer­ci­țiul în­do­ie­lii pen­tru a crede ne­a­bă­tut în cu­vin­tele unui li­der sau dog­mele unei miș­cări po­li­tice. Ceea ce la nivel in­di­vi­dual poate fi scu­za­bil, la nive­lul unei po­pu­la­ții poate de­veni ca­tas­tro­fal. Iar dacă nu vă con­ving prin vorbe, pri­viți ima­gi­nea de mai sus: pri­mă­ria din San Franci­sco în 1935 ar­bora stea­gul na­zist: cum ar fi ară­tat lu­mea azi dacă ame­ri­ca­nii și-ar fi sus­pen­dat com­plet ra­țiu­nea, îm­bră­țișând o doc­trină ra­di­cală? N‑au fost prea de­parte de a o face.

De ce vă spun as­tea? Pen­tru că în Ro­mâ­nia există un grup so­cial care mi se pare că se află că­zut în acest tip de ex­ces, cel al ira­țio­na­li­tă­ții. Sunt sus­ți­nă­to­rii drep­tei ca­pi­ta­liste, cei care cred or­bește că nu există ni­mic mai bun pe pla­neta asta de­cât pro­fi­tul. Și nu orice fel de ca­pi­ta­lism, ci din acela pur și ne­în­ti­nat, îm­pins până la con­se­cin­țele sale ul­time: ești slab, e fi­resc și chiar dezi­ra­bil să mori. Se prea poate să fie așa cum zic ei — ca­pi­ta­lis­mul e cel mai per­for­mant sis­tem de or­ga­ni­zare so­ci­ală de care am fost ca­pa­bili până acum — dar asta nu jus­ti­fică fap­tul că și-au sus­pen­dat spi­ri­tul cri­tic în fa­voa­rea aces­tei ado­ra­ții aproape re­li­gi­oase.

Din punc­tul meu de ve­dere nu e nici o di­fe­rență în­tre cei care se în­șiră pe uli­țele bu­cu­reș­tene sau ie­șene ca să pupe moaș­tele unei sfin­țe­nii de­functe și cei care se în­chină la ca­pi­ta­lism de fi­e­care dată când vine vorba de so­lu­ții so­ci­ale. Ace­eași or­bire în fața re­a­li­tă­ții. Ace­lași ra­di­ca­lism în apă­ra­rea pro­priei cre­dințe. Ace­eași ab­sență a ra­țiu­nii în ju­de­cata cri­tică. Din punc­tul de ve­dere al ul­tra­și­lor de dreapta, pen­tru a avea o so­ci­e­tate pe­for­mantă din toate punc­tele de ve­dere, nu ar fi ni­mic de fă­cut de­cât să lași ca­pi­ta­lis­mul să se des­fă­șoare. Și să te fe­rească Dum­ne­zeu să con­tești în orice chip vir­tu­țile ide­o­lo­giei lor sfinte, vei fi pe loc în­fi­e­rat ca se­cu­rist, co­mu­nist sau idiot.

Nu cred în so­lu­ți­ile stân­gii. Nu cred că ega­li­ta­ris­mul plat este răs­pun­sul. Cred însă că mo­rala ar tre­bui să in­tre din nou în pre­o­cu­pă­rile noas­tre dacă nu vrem să de­ve­nim o spe­cie com­plet de­pra­vată, îm­păr­țită ar­bi­trar (sau poate nu chiar atât de ar­bi­trar) în cei care con­sumă ceea ce li se spune și cei care fac pro­fit pe seama pros­tiei și slă­bi­ciu­nii ce­lor­lalți. Cred că re­gu­lile ca­pi­ta­lis­mu­lui tre­buie re­vi­zu­ite ca să rea­du­cem fair-play-ul pe ta­bla de joc. Cred că tre­buie să îl rea­du­cem în gra­ni­țele co­mu­ni­tă­ți­lor și să‑l fo­lo­sim ca să le echi­li­brăm eco­no­mic.

Dar pen­tru toate as­tea e ne­voie să re­ve­nim la exer­ci­țiul în­do­ie­lii, să pu­nem sem­nul în­tre­bă­rii peste gân­du­rile și afir­ma­ți­ile noas­tre și să ne exer­săm con­ti­nuu sim­țul cri­tic. Și mai tre­buie să în­țe­le­gem că orice ide­o­lo­gie, chiar și cea ca­pi­ta­listă, poate naște monș­tri. Nu e ne­voie de­cât ca ra­țiu­nea să adoarmă.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. daniel lupu

    Mult uma­nism, cu care sunt de acord, în ar­ti­co­lul tău. Tu vor­bești des­pre un ca­pi­ta­lism de­vi­ant. În­drăz­nesc să sus­țin că etapa asta este deja de­pă­șită. Trăim vre­muri în care nu mai este vorba des­pre ca­pi­ta­lism. Este vorba doar des­pre bani. Sper că nu­anța e se­si­za­bilă. Sunt vre­muri în care nu mai con­tează par­tea umană. Va­lo­rile ade­vă­rate, des­pre care vor­bești, sunt vorbe goale în min­tea și fapta ce­lor care vor doar pro­fit. Pen­tru ”cor­po­ra­tiști”, oa­me­nii de cul­tură sunt niște ”idi­oți care-și dau ochii peste cap la televizor”.(expresie cu­leasă din re­a­li­ta­tea cor­po­ra­tistă, fă­când tri­mi­tere la Pleșu și Lii­ceanu). As­tea sunt vre­mu­rile în care trăim.
    Așa că, după pă­re­rea mea, ca­lea de în­toar­cere spre ”om”, trece mai de­grabă pe la sfin­tele moaște de­cât pe la poarta ca­pi­ta­lis­mu­lui ra­țio­nal.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.