Somnul rațiunii naște monștri

Mi se pare că nimic nu e mai peri­cu­los în firea umană decât încli­na­ția sa natu­rală spre exces. Prac­ti­căm exce­sul fie­care din­tre noi în fie­care zi, în doze mici, nele­tale, exa­ge­rând nevi­no­vat cu plă­ce­rile coti­diene ale mân­ca­tu­lui, bău­tu­lui, fuma­tu­lui sau a ori­că­ror alte mici vicii per­so­nale. Toate astea sunt lesne de tre­cut cu vede­rea toc­mai prin neîn­sem­nă­ta­tea lor la scara soci­e­tă­ții: cui îi pasă de mărun­tele noas­tre slă­bi­ciuni care ne împing spre volup­ta­tea păca­tu­lui?

Peste aceste insig­ni­fi­ante excese se ada­ugă altele, mai supă­ră­toare, mai agre­sive, mai into­le­ra­bile. Unele se nasc din repe­ta­tele cioc­niri într‐o lume tot mai aglo­me­rată si mai com­pe­ti­tivă, altele sunt exa­cer­bări ale pro­pri­i­lor noas­tre carențe edu­ca­țio­nale. Sun­tem exa­ge­rat de ego­cen­trici, de nesim­țiți și de into­le­ranți pen­tru că sunt prea mulți cei cărora tre­buie să le dăruim răb­da­rea și înțe­le­ge­rea noas­tră, care e desi­gur limi­tată. Sun­tem bădă­rani și mito­cani pen­tru că nu avem în baga­jul nos­tru com­por­ta­men­tal alte instru­mente cu care să ope­răm.

Dar pro­ba­bil că nu e ceva mai înspă­i­mân­tă­tor decât ceea ce se naște din exce­sele care izvo­răsc din ira­țio­na­li­tate. Vreau să fiu cât se poate de lim­pede: nu vor­besc de pros­tie, ci de renun­ța­rea la rațiune, ceea ce e cu totul alt­ceva. Fas­cis­mul, sta­li­nis­mul, comu­nis­mul sunt exem­ple ale unor rea­li­tăți care au fost posi­bile prin sus­ți­ne­rea expli­cită sau com­pli­ci­ta­tea tăcută a unor largi mase de oameni ce au renun­țat la rațiune, suspendându‐și libe­rul arbi­tru și exer­ci­țiul îndo­ie­lii pen­tru a crede nea­bă­tut în cuvin­tele unui lider sau dog­mele unei miș­cări poli­tice. Ceea ce la nivel indi­vi­dual poate fi scu­za­bil, la nive­lul unei popu­la­ții poate deveni catas­tro­fal. Iar dacă nu vă con­ving prin vorbe, pri­viți ima­gi­nea de mai sus: pri­mă­ria din San Franci­sco în 1935 arbora stea­gul nazist: cum ar fi ară­tat lumea azi dacă ame­ri­ca­nii și‐ar fi sus­pen­dat com­plet rațiu­nea, îmbră­țișând o doc­trină radi­cală? N‐au fost prea departe de a o face.

De ce vă spun astea? Pen­tru că în Româ­nia există un grup social care mi se pare că se află căzut în acest tip de exces, cel al ira­țio­na­li­tă­ții. Sunt sus­ți­nă­to­rii drep­tei capi­ta­liste, cei care cred orbește că nu există nimic mai bun pe pla­neta asta decât pro­fi­tul. Și nu orice fel de capi­ta­lism, ci din acela pur și neîn­ti­nat, împins până la con­se­cin­țele sale ultime: ești slab, e firesc și chiar dezi­ra­bil să mori. Se prea poate să fie așa cum zic ei – capi­ta­lis­mul e cel mai per­for­mant sis­tem de orga­ni­zare soci­ală de care am fost capa­bili până acum – dar asta nu jus­ti­fică fap­tul că și‐au sus­pen­dat spi­ri­tul cri­tic în favoa­rea aces­tei ado­ra­ții aproape reli­gi­oase.

Din punc­tul meu de vedere nu e nici o dife­rență între cei care se înșiră pe uli­țele bucu­reș­tene sau ieșene ca să pupe moaș­tele unei sfin­țe­nii defuncte și cei care se închină la capi­ta­lism de fie­care dată când vine vorba de solu­ții soci­ale. Ace­eași orbire în fața rea­li­tă­ții. Ace­lași radi­ca­lism în apă­ra­rea pro­priei cre­dințe. Ace­eași absență a rațiu­nii în jude­cata cri­tică. Din punc­tul de vedere al ultra­și­lor de dreapta, pen­tru a avea o soci­e­tate pefor­mantă din toate punc­tele de vedere, nu ar fi nimic de făcut decât să lași capi­ta­lis­mul să se des­fă­șoare. Și să te ferească Dum­ne­zeu să con­tești în orice chip vir­tu­țile ide­o­lo­giei lor sfinte, vei fi pe loc înfi­e­rat ca secu­rist, comu­nist sau idiot.

Nu cred în solu­ți­ile stân­gii. Nu cred că ega­li­ta­ris­mul plat este răs­pun­sul. Cred însă că morala ar tre­bui să intre din nou în pre­o­cu­pă­rile noas­tre dacă nu vrem să deve­nim o spe­cie com­plet depra­vată, împăr­țită arbi­trar (sau poate nu chiar atât de arbi­trar) în cei care con­sumă ceea ce li se spune și cei care fac pro­fit pe seama pros­tiei și slă­bi­ciu­nii celor­lalți. Cred că regu­lile capi­ta­lis­mu­lui tre­buie revi­zu­ite ca să rea­du­cem fair‐play‐ul pe tabla de joc. Cred că tre­buie să îl rea­du­cem în gra­ni­țele comu­ni­tă­ți­lor și să‐l folo­sim ca să le echi­li­brăm eco­no­mic.

Dar pen­tru toate astea e nevoie să reve­nim la exer­ci­țiul îndo­ie­lii, să punem sem­nul între­bă­rii peste gân­du­rile și afir­ma­ți­ile noas­tre și să ne exer­săm con­ti­nuu sim­țul cri­tic. Și mai tre­buie să înțe­le­gem că orice ide­o­lo­gie, chiar și cea capi­ta­listă, poate naște monș­tri. Nu e nevoie decât ca rațiu­nea să adoarmă.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. daniel lupu

    Mult uma­nism, cu care sunt de acord, în arti­co­lul tău. Tu vor­bești des­pre un capi­ta­lism devi­ant. Îndrăz­nesc să sus­țin că etapa asta este deja depă­șită. Trăim vre­muri în care nu mai este vorba des­pre capi­ta­lism. Este vorba doar des­pre bani. Sper că nuanța e sesi­za­bilă. Sunt vre­muri în care nu mai con­tează par­tea umană. Valo­rile ade­vă­rate, des­pre care vor­bești, sunt vorbe goale în min­tea și fapta celor care vor doar pro­fit. Pen­tru ”cor­po­ra­tiști”, oame­nii de cul­tură sunt niște ”idi­oți care‐și dau ochii peste cap la televizor”.(expresie culeasă din rea­li­ta­tea cor­po­ra­tistă, făcând tri­mi­tere la Pleșu și Lii­ceanu). Astea sunt vre­mu­rile în care trăim.
    Așa că, după păre­rea mea, calea de întoar­cere spre ”om”, trece mai degrabă pe la sfin­tele moaște decât pe la poarta capi­ta­lis­mu­lui rațio­nal.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu