Mi se pare că nimic nu e mai periculos în firea umană decât înclinația sa naturală spre exces. Practicăm excesul fiecare dintre noi în fiecare zi, în doze mici, neletale, exagerând nevinovat cu plăcerile cotidiene ale mâncatului, băutului, fumatului sau a oricăror alte mici vicii personale. Toate astea sunt lesne de trecut cu vederea tocmai prin neînsemnătatea lor la scara societății: cui îi pasă de măruntele noastre slăbiciuni care ne împing spre voluptatea păcatului?
Peste aceste insignifiante excese se adaugă altele, mai supărătoare, mai agresive, mai intolerabile. Unele se nasc din repetatele ciocniri într‑o lume tot mai aglomerată si mai competitivă, altele sunt exacerbări ale propriilor noastre carențe educaționale. Suntem exagerat de egocentrici, de nesimțiți și de intoleranți pentru că sunt prea mulți cei cărora trebuie să le dăruim răbdarea și înțelegerea noastră, care e desigur limitată. Suntem bădărani și mitocani pentru că nu avem în bagajul nostru comportamental alte instrumente cu care să operăm.
Dar probabil că nu e ceva mai înspăimântător decât ceea ce se naște din excesele care izvorăsc din iraționalitate. Vreau să fiu cât se poate de limpede: nu vorbesc de prostie, ci de renunțarea la rațiune, ceea ce e cu totul altceva. Fascismul, stalinismul, comunismul sunt exemple ale unor realități care au fost posibile prin susținerea explicită sau complicitatea tăcută a unor largi mase de oameni ce au renunțat la rațiune, suspendându-și liberul arbitru și exercițiul îndoielii pentru a crede neabătut în cuvintele unui lider sau dogmele unei mișcări politice. Ceea ce la nivel individual poate fi scuzabil, la nivelul unei populații poate deveni catastrofal. Iar dacă nu vă conving prin vorbe, priviți imaginea de mai sus: primăria din San Francisco în 1935 arbora steagul nazist: cum ar fi arătat lumea azi dacă americanii și-ar fi suspendat complet rațiunea, îmbrățișând o doctrină radicală? N‑au fost prea departe de a o face.
De ce vă spun astea? Pentru că în România există un grup social care mi se pare că se află căzut în acest tip de exces, cel al iraționalității. Sunt susținătorii dreptei capitaliste, cei care cred orbește că nu există nimic mai bun pe planeta asta decât profitul. Și nu orice fel de capitalism, ci din acela pur și neîntinat, împins până la consecințele sale ultime: ești slab, e firesc și chiar dezirabil să mori. Se prea poate să fie așa cum zic ei — capitalismul e cel mai performant sistem de organizare socială de care am fost capabili până acum — dar asta nu justifică faptul că și-au suspendat spiritul critic în favoarea acestei adorații aproape religioase.
Din punctul meu de vedere nu e nici o diferență între cei care se înșiră pe ulițele bucureștene sau ieșene ca să pupe moaștele unei sfințenii defuncte și cei care se închină la capitalism de fiecare dată când vine vorba de soluții sociale. Aceeași orbire în fața realității. Același radicalism în apărarea propriei credințe. Aceeași absență a rațiunii în judecata critică. Din punctul de vedere al ultrașilor de dreapta, pentru a avea o societate peformantă din toate punctele de vedere, nu ar fi nimic de făcut decât să lași capitalismul să se desfășoare. Și să te ferească Dumnezeu să contești în orice chip virtuțile ideologiei lor sfinte, vei fi pe loc înfierat ca securist, comunist sau idiot.
Nu cred în soluțiile stângii. Nu cred că egalitarismul plat este răspunsul. Cred însă că morala ar trebui să intre din nou în preocupările noastre dacă nu vrem să devenim o specie complet depravată, împărțită arbitrar (sau poate nu chiar atât de arbitrar) în cei care consumă ceea ce li se spune și cei care fac profit pe seama prostiei și slăbiciunii celorlalți. Cred că regulile capitalismului trebuie revizuite ca să readucem fair-play-ul pe tabla de joc. Cred că trebuie să îl readucem în granițele comunităților și să‑l folosim ca să le echilibrăm economic.
Dar pentru toate astea e nevoie să revenim la exercițiul îndoielii, să punem semnul întrebării peste gândurile și afirmațiile noastre și să ne exersăm continuu simțul critic. Și mai trebuie să înțelegem că orice ideologie, chiar și cea capitalistă, poate naște monștri. Nu e nevoie decât ca rațiunea să adoarmă.
9:10
Mult umanism, cu care sunt de acord, în articolul tău. Tu vorbești despre un capitalism deviant. Îndrăznesc să susțin că etapa asta este deja depășită. Trăim vremuri în care nu mai este vorba despre capitalism. Este vorba doar despre bani. Sper că nuanța e sesizabilă. Sunt vremuri în care nu mai contează partea umană. Valorile adevărate, despre care vorbești, sunt vorbe goale în mintea și fapta celor care vor doar profit. Pentru ”corporatiști”, oamenii de cultură sunt niște ”idioți care-și dau ochii peste cap la televizor”.(expresie culeasă din realitatea corporatistă, făcând trimitere la Pleșu și Liiceanu). Astea sunt vremurile în care trăim.
Așa că, după părerea mea, calea de întoarcere spre ”om”, trece mai degrabă pe la sfintele moaște decât pe la poarta capitalismului rațional.