Cu câteva zile în urmă citeam despre o anchetă a Comisiei americane pentru Securitate și Schimb, care a descoperit că o companie din domeniul pharma — Stryker — a oferit mită mai multor oficiali din cinci țări în schimbul obținerii unor contracte. Printre țările respective, bineînțeles, se găsește și România. Stryker ar fi oferit aici 192 de șpăgi în valoare de jumătate de milion de euro. Tentația de a face un calcul nu m‑a ocolit și mă gândeam că media de 2.500 euro pe șpagă e mai degrabă o sumă modestă, ce ar putea fi oferită unui șef de secție dintr-un spital decât vreunui rechin de prin minister. Evident, în România nu a demarat nici o anchetă cu privire la subiectul ăsta.
Până la urmă nu despre cine și cât a luat șpaga vroiam să vă povestesc. Era doar un exemplu de comportament imoral pe care o companie îl acceptă în numele profitului, deși sunt perfect conștienți de consecințele nefaste pe care le produc — măcar la nivel psihologic — asupra comunității unde își fac în acest fel afacerile. Dacă mi s‑ar fi spus că totul a fost o inițiativă locală, ticluită de niște manageri de vânzări locali, lăcomindu-se la bonusuri și salarii mari, aș fi zis că e de așteptat asta într‑o societate unde corupția este parte din ADN. Faptul că mușamalizarea s‑a întâmplat la nivelul head-quarter-ului din SUA demonstrează că profitul e o motivație suficientă ca să practici afaceri imorale și ilegale.
Tot de curând aveam o discuție cu diverși cunoscuți sau mai puțin cunoscuți despre moralitatea corporațiilor, pornind de la un alt articol care aborda subiectul într-un mod generic, sfârșind printr‑o referință la CSR (corporate social responsibility, pentru cine nu cunoaște abrevierea). Eu mă bucuram că problema moralității este tot mai frecvent semnalată în media, chiar dacă nu cred că CSR a rezolvat încă nimic — e mai degrabă o modalitate subversivă de minimalizare, cam în același fel în care hypermarket-urile au raioane de produse bio la prețuri nesimțite ca să demonstreze că mâncarea sănătoasă nu este o soluție de viitor. Îndată au apărut în discuție (neinvitate) persoane cu vederi de dreapta, ultrași capitaliști cum îi numesc eu, care au început să toace subiectul moralității. În esență, punctul lor de vedere e simplu de exprimat: piață liberă înseamnă că orice este permis, fără restricții.
Nu anticipam un astfel de radicalism, așa că am încercat să explic nevoia de moralitate prin situațiile de monopol privat, când o companie privată sau un cartel privat monopolizează un anumit sector economic, de obicei absolut necesar pentru viața de zi cu zi a comunităților și controlează prețurile prin înțelegeri mascate, cu unicul scop de a eluda concurența liberă și de a obține profituri mari. Teoria mea este că în absența unei concurențe reale nu mai vorbim de capitalism — piața concurențială este unul din conceptele fundamentale ale capitalismului. Replica — stupefiantă pentru mine — a fost că piața liberă înseamnă că orice e permis, cu condiția să nu fie impus de stat, iar monopolul privat nu există, monopolul este doar de stat. Până și cineva care se informează de pe Wikipedia înțelege că afirmațiile astea sunt eronate! De fapt, fără să-și dea probabil seama, oamenii ăștia nu sunt capitaliști, sunt anarhiști, ceea ce e o cu totul altă mâncare de pește.
Cine compune categoria asta de persoane, atât de dornică de capitalism sălbatic, în formele sale primitive, când totul e permis și doar cel mai îndrăzneț și mai puternic are de câștigat? Nu știu exact, dar judecând după aparențe (potențial înșelătoare), pare să fie vorba de tineri de un relativ succes, ce lucrează în industrii care asigură venituri consistente și o piață de muncă relativ bogată, oameni care se simt pe val și cred — cu naivitatea specifică tinereții — că succesul nu poate fi conjunctural, ci este doar consecința firească a inteligenței și competențelor proprii. Lupii tineri ai economiei românești vor lupte pe viață și pe moarte, pentru că acum ei se consideră în avantaj. Să supraviețuiască doar cei mai puternici, afirmă ei, iar noi vom fi printre învingători pentru că suntem deștepți și merituoși!
Viața e mult mai complicată decât o vezi prin ochii tinereții. Ajungi să înveți asta cu timpul, după ce ai fost tu însuți rebel fără cauză, gata să te iei la trântă cu restul lumii, convins că poți s‑o învingi. Iar atunci când maturizarea se produce începi să pricepi că nu poți răzbi de unul singur, că pe pământ trebuie să fie loc pentru fiecare. Ideile lor nu vor avea nicicând ecou într‑o majoritate a unei societăți democratice. Demersul lor e utopic.
Lupii tineri se vor întoarce din pădurile anarhiei când vor pricepe că sunt singuri acolo.
10:11
…Atunci…lupii tineri vor fi lupi batrani, cu dinții tociți, stând și minunându-se cu gandul la erorile comise în tinerețe. Și alți lupi tineri le vor lua locul în pădurile anarhiei. Dar, vânătorul, unde e vânătorul?