Cu câ­teva zile în urmă ci­team des­pre o an­chetă a Co­mi­siei ame­ri­cane pen­tru Se­cu­ri­tate și Schimb, care a des­co­pe­rit că o com­pa­nie din do­me­niul pharma — Stry­ker — a ofe­rit mită mai mul­tor ofi­ci­ali din cinci țări în schim­bul ob­ți­ne­rii unor con­tracte. Prin­tre ță­rile res­pec­tive, bi­ne­în­țe­les, se gă­sește și Ro­mâ­nia. Stry­ker ar fi ofe­rit aici 192 de șpăgi în va­loare de ju­mă­tate de mi­lion de euro. Ten­ta­ția de a face un cal­cul nu m‑a oco­lit și mă gân­deam că me­dia de 2.500 euro pe șpagă e mai de­grabă o sumă mo­destă, ce ar pu­tea fi ofe­rită unui șef de sec­ție dintr-un spi­tal de­cât vre­u­nui re­chin de prin mi­nis­ter. Evi­dent, în Ro­mâ­nia nu a de­ma­rat nici o an­chetă cu pri­vire la su­biec­tul ăsta.

Până la urmă nu des­pre cine și cât a luat șpaga vro­iam să vă po­ves­tesc. Era doar un exem­plu de com­por­ta­ment imo­ral pe care o com­pa­nie îl ac­ceptă în nu­mele pro­fi­tu­lui, deși sunt per­fect con­ști­enți de con­se­cin­țele ne­faste pe care le pro­duc — mă­car la nivel psi­ho­lo­gic — asu­pra co­mu­ni­tă­ții unde își fac în acest fel afa­ce­rile. Dacă mi s‑ar fi spus că to­tul a fost o ini­ția­tivă lo­cală, ti­clu­ită de niște ma­na­geri de vân­zări lo­cali, lă­co­mindu-se la bo­nu­suri și sa­la­rii mari, aș fi zis că e de aș­tep­tat asta într‑o so­ci­e­tate unde co­rup­ția este parte din ADN. Fap­tul că mu­șa­ma­li­za­rea s‑a în­tâm­plat la nive­lul head-qu­ar­ter-ului din SUA de­mon­strează că pro­fi­tul e o mo­ti­va­ție su­fi­cientă ca să prac­tici afa­ceri imo­rale și ile­gale.

Tot de cu­rând aveam o dis­cu­ție cu di­verși cu­nos­cuți sau mai pu­țin cu­nos­cuți des­pre mo­ra­li­ta­tea cor­po­ra­ți­i­lor, por­nind de la un alt ar­ti­col care aborda su­biec­tul într-un mod ge­ne­ric, sfâr­șind printr‑o re­fe­rință la CSR (cor­po­rate so­cial res­pon­si­bi­lity, pen­tru cine nu cu­noaște abre­vi­e­rea). Eu mă bu­cu­ram că pro­blema mo­ra­li­tă­ții este tot mai frec­vent sem­na­lată în me­dia, chiar dacă nu cred că CSR a re­zol­vat încă ni­mic — e mai de­grabă o mo­da­li­tate su­b­ver­sivă de mi­ni­ma­li­zare, cam în ace­lași fel în care hy­per­mar­ket-urile au rai­oane de pro­duse bio la pre­țuri ne­sim­țite ca să de­mon­streze că mân­ca­rea să­nă­toasă nu este o so­lu­ție de vi­i­tor. În­dată au apă­rut în dis­cu­ție (ne­in­vi­tate) per­soane cu ve­deri de dreapta, ul­trași ca­pi­ta­liști cum îi nu­mesc eu, care au în­ce­put să toace su­biec­tul mo­ra­li­tă­ții. În esență, punc­tul lor de ve­dere e sim­plu de ex­pri­mat: piață li­beră în­seamnă că orice este per­mis, fără res­tric­ții.

Nu an­ti­ci­pam un ast­fel de ra­di­ca­lism, așa că am în­cer­cat să ex­plic ne­voia de mo­ra­li­tate prin si­tu­a­ți­ile de mo­no­pol pri­vat, când o com­pa­nie pri­vată sau un car­tel pri­vat mo­no­po­li­zează un anu­mit sec­tor eco­no­mic, de obi­cei ab­so­lut ne­ce­sar pen­tru viața de zi cu zi a co­mu­ni­tă­ți­lor și con­tro­lează pre­țu­rile prin în­țe­le­geri mas­cate, cu uni­cul scop de a eluda con­cu­rența li­beră și de a ob­ține pro­fi­turi mari. Te­o­ria mea este că în ab­sența unei con­cu­rențe re­ale nu mai vor­bim de ca­pi­ta­lism — piața con­cu­ren­ți­ală este unul din con­cep­tele fun­damen­tale ale ca­pi­ta­lis­mu­lui. Re­plica — stu­pe­fi­antă pen­tru mine — a fost că piața li­beră în­seamnă că orice e per­mis, cu con­di­ția să nu fie im­pus de stat, iar mo­no­po­lul pri­vat nu există, mo­no­po­lul este doar de stat. Până și ci­neva care se in­for­mează de pe Wi­ki­pe­dia în­țe­lege că afir­ma­ți­ile as­tea sunt ero­nate! De fapt, fără să-și dea pro­ba­bil seama, oa­me­nii ăș­tia nu sunt ca­pi­ta­liști, sunt anar­hiști, ceea ce e o cu to­tul altă mân­care de pește.

Cine com­pune ca­te­go­ria asta de per­soane, atât de dor­nică de ca­pi­ta­lism săl­ba­tic, în for­mele sale pri­mi­tive, când to­tul e per­mis și doar cel mai în­drăz­neț și mai pu­ter­nic are de câști­gat? Nu știu exact, dar ju­de­când după apa­rențe (po­ten­țial în­șe­lă­toare), pare să fie vorba de ti­neri de un re­la­tiv suc­ces, ce lu­crează în in­dus­trii care asi­gură ve­ni­turi con­sis­tente și o piață de muncă re­la­tiv bo­gată, oa­meni care se simt pe val și cred — cu nai­vi­ta­tea spe­ci­fică ti­ne­re­ții — că suc­ce­sul nu poate fi con­junc­tu­ral, ci este doar con­se­cința fi­rească a in­te­li­gen­ței și com­pe­ten­țe­lor pro­prii. Lu­pii ti­neri ai eco­no­miei ro­mâ­nești vor lupte pe viață și pe moarte, pen­tru că acum ei se con­si­deră în avan­taj. Să su­pra­vie­țu­iască doar cei mai pu­ter­nici, afirmă ei, iar noi vom fi prin­tre în­ving­ă­tori pen­tru că sun­tem deș­tepți și me­ri­tu­oși!

Viața e mult mai com­pli­cată de­cât o vezi prin ochii ti­ne­re­ții. Ajungi să în­veți asta cu tim­pul, după ce ai fost tu în­suți re­bel fără ca­uză, gata să te iei la trântă cu res­tul lu­mii, con­vins că poți s‑o în­vingi. Iar atunci când ma­tu­ri­za­rea se pro­duce în­cepi să pri­cepi că nu poți răzbi de unul sin­gur, că pe pământ tre­buie să fie loc pen­tru fi­e­care. Ide­ile lor nu vor avea nici­când ecou într‑o ma­jo­ri­tate a unei so­ci­e­tăți de­mo­cra­tice. De­mer­sul lor e uto­pic.

Lu­pii ti­neri se vor în­toarce din pă­du­rile anar­hiei când vor pri­cepe că sunt sin­guri acolo.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. daniel lupu

    …Atunci…lupii ti­neri vor fi lupi ba­trani, cu din­ții to­ciți, stând și mi­nu­nându-se cu gan­dul la ero­rile co­mise în ti­ne­rețe. Și alți lupi ti­neri le vor lua lo­cul în pă­du­rile anar­hiei. Dar, vâ­nă­to­rul, unde e vâ­nă­to­rul?


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.