Tentația adevărului absolut

In­te­rac­ti­vi­ta­tea pe care o face po­si­bilă in­ter­ne­tul este, cu si­gu­ranță, un ex­tra­or­di­nar avan­taj față de mij­loa­cele cla­sice de co­mu­ni­care. În sub­so­lul unui text, ar­ti­col de ziar sau de blog, poți să în­tâl­nești opi­nii foarte di­verse, pro­ve­nind de la oa­meni pe care pro­ba­bil nu i‑ai fi în­tâl­nit nici­o­dată față în față. Și, în prin­ci­piu, ăsta e un lu­cru foarte bun — iată că oa­me­nii pot co­mu­nica mai in­tens, pot in­te­rac­ționa mai mult.

În egală mă­sură in­te­rac­ti­vi­ta­tea in­ter­ne­tu­lui mi‑a dez­vă­luit o față nu foarte pri­e­te­noasă a lu­mii în care tră­iesc. Câtă vreme n‑aveam in­ter­net, mer­geam pe stradă și pri­veam oa­me­nii din jur cu sim­pa­tie sau mă­car cu o anume ne­u­tra­li­tate, creditându‑i cu bună cu­vi­ință, in­te­li­gență și com­pa­siune față de se­me­nii lor. Din mo­men­tul în care mass-me­dia s‑a mu­tat pe on­line, ală­tu­rându-se deja po­pu­la­rei miș­cări so­cial me­dia, ima­gi­nea mea des­pre oa­me­nii care mă în­con­joară s‑a schim­bat. Ci­tesc co­men­ta­ri­ile care în­so­țesc ar­ti­cole sau pos­tări pe Fa­ce­book și con­stat că în lume există mult mai multă agre­si­vi­tate, pros­tie și su­fi­ciență de­cât mi-aș fi închipuit.

Cad și eu în pă­ca­tul ăsta, deși îmi tot spun mie în­sumi să mă ab­țin, mâ­nat de va­lul sar­cas­mu­lui și aro­gan­ței care în­so­țește su­biec­tele de­li­cate, mai cu seamă cele care țin de vi­ziu­nile per­so­nale des­pre po­li­tică, re­li­gie sau ci­vism. Mă sur­prind ten­tat să răs­pund cu ace­eași mo­nedă, să iro­ni­zez și să dau re­plici agre­sive atunci când sunt pro­vo­cat sau chiar când doar ghi­cesc o in­ten­ție ră­u­tă­cioasă sub co­men­ta­riul cuiva. De multe ori re­u­șesc să-mi con­tro­lez por­ni­rile, dar re­cu­nosc că mi-aș dori să pot re­zista mai bine ten­ta­ției de a‑mi ma­ni­festa or­go­liul per­so­nal, care nu e nici el mic.

Evi­dent, to­tul în­cepe de la a con­tra­zice afir­ma­ți­ile cuiva. Dacă opi­nia mea nu îi con­firmă punc­tul de ve­dere res­pec­ti­vu­lui, în­cepe dis­puta. Și nu asta ar fi pro­blema, până la urmă din dez­ba­tere se nasc multe idei in­te­re­sante. Pro­blema e că ob­serv o anume ra­di­ca­li­zare a opi­ni­i­lor, o fer­mi­tate ex­ce­sivă în afir­ma­ții, care se tra­duce prin me­sa­jul su­bli­mi­nal: eu de­țin ade­vă­rul ab­so­lut, nu pot fi con­tra­zis. Iar dacă in­sist, dez­ba­te­rea se trans­formă în luptă, iar obiec­ti­vul nu mai este de a mă con­vinge cu ar­gu­mente, ci de a mă desființa.

Ra­re­ori mă mai aven­tu­rez deci să dez­bat ceea ce spun unii și al­ții. Însă lu­cru­rile nu se opresc aici — agre­si­vi­ta­tea de­vine ac­tivă și se ma­ni­festă îm­po­triva a ceea ce afirm eu. Drep­tul la opi­nie nu-mi mai este ga­ran­tat nici în spa­țiul per­so­nal de dis­cu­ții, troll-ul simte ne­voia să atace și să zdro­bească, re­pe­tând ob­se­siv ace­leași idei și con­cepte, de­mon­strând de fi­e­care dată că nu e dis­pus să pună sub sem­nul în­tre­bă­rii ni­mic din afir­ma­ți­ile sale.

De obi­cei ge­nul ăsta de com­por­ta­ment e în­so­țit de un ba­gaj des­tul de re­dus de cu­noș­tințe. Ti­pul ăsta de per­soană nu e com­plet stră­ină de un anume su­biect, are niște lec­turi mai mult sau mai pu­țin con­sis­tente, dar nu prea re­u­șește să le lege de alte per­spec­tive. Până la urmă nici un su­biect din sfera so­ci­a­lu­lui nu poate fi tra­tat ca o in­sulă izo­lată, vrând-ne­vrând po­li­tică, fi­lo­zo­fie, re­li­gie, etică și mo­ra­li­tate se în­tre­pă­trund în ar­gu­men­ta­ție. Troll-ul nu poate urma ca­lea asta de­cât se­pa­rând net per­spec­ti­vele și troll-ându-le dis­tinct — pen­tru fi­e­care are un unghi de atac, dar co­re­la­ți­ile îi dis­trug stra­te­gia. Iar dacă te re­tragi acu­zând nive­lul scă­zut al dis­cu­ției, ești bi­ne­în­țe­les fals-su­pe­rior și îngâmfat.

A dez­bate este și o formă de res­pect. E un alt fel de a spune: îmi pasă su­fi­cient de mult de tine ca să în­cerc să te con­ving și să te aduc de par­tea mea. Însă di­fe­rența esen­ți­ală în­tre a dez­bate și a desfi­ința pe ci­neva con­stă în trei pre­con­di­ții ale dis­cu­ției: să dis­cuți ches­tiu­nea nu per­soana, să aduci ar­gu­mente per­ti­nente și să fii gata să pui sub sem­nul în­tre­bă­rii pro­pri­ile opi­nii. Se în­tâm­plă tot mai rar ca acest mod de dez­ba­tere să se pro­ducă în dis­cur­sul pu­blic de pe in­ter­net. Iar ra­di­ca­li­za­rea asta nu doar că dă­u­nează co­mu­ni­că­rii, ci de­vine tot mai con­ta­gi­oasă, trăgându‑i de par­tea sa chiar și pe cei care până mai ieri erau dis­puși la di­a­log. Și, din pă­cate, în ul­tima vreme nu mă pot lă­uda că re­zist prea bine ten­ta­ției ade­vă­ru­lui absolut.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...