Una din chestiile care mă enervează cel mai tare în restaurantele care se vor a fi tradițional românești este felul în care se comportă tarafurile de muzică populară. Nu muzica mă deranjează — apreciez muzica populară și lăutărească autentică — ci mai degrabă faptul că fac așa o hărmălaie încât cu greu te mai auzi cu cei de la masă, mai ales când încep să colinde de la o masă la alta.
Lumea vine la restaurant din multe motive. Unii vin pentru că le e foame. Alții pentru calitatea meniului. Sunt apoi cei care vin să sărbătorească ceva. Iar alții pur și simplu vor să se întâlnească cu niște prieteni și să povestească împreună cu ei despre ce s‑a mai întâmplat de când nu s‑au mai văzut. Probabil mai sunt și alte motive pentru care oamenii intră într-un restaurant, dar în destul de puține cazuri își doresc să le cânte lăutarii la ureche. Și sunt sigur că există semne clare ale unei astfel de dorințe, pe care un muzicant profesionist ar trebui să știe să le citească de la distanță.
Tarafurile din restaurantele bucureștene nu prea par să țină cont de preferințele clienților. Ei decid că‑i musai să treacă pe la fiecare masă și să cânte ceva cu dedicație, fie că mesenii vor, fie că nu. Și uite așa te trezești cu acordeonul lângă urechea ta, fluierând cu voioșie o sârbă, în timp ce gurista îți dorește poftă bună și se pornește pe cântat. Tu îi ignori, încercând să le semnalizezi elegant că nu îți dorești concertul privat, dar ei nu se lasă și trec la melodia a doua. Începi să conversezi cu ceilalți strigând cât te țin plămânii ca să fii auzit și speri că lăutarii vor pricepe că te deranjează. Nici un efect. Cam pe la a treia melodie, văzând că nu bagi mâna la portofel ca să le răsplătești concertul ad-hoc, te întreabă dacă ai vreo preferință personală — un fel de a spune “poate nu v‑am nimerit noi coarda sensibilă”. Găsești prilejul să strecori un “nu, mulțumesc” și artiștii pricep că nu‑i rost de câștigat ceva, drept pentru care pleacă spre următoarele lor victime.
Eu simpatizez cu dorința lor de a câștiga un ban. Din câte știu restaurantul le dă doar o sumă modică, câștigurile mai substanțiale trebuind să vină de la clienții dornici de cântece cu dedicație. Și ăștia apar destul de rar, din păcate. Dar ăsta nu e un motiv ca să ne pedepsească pe noi ceilalți și să ne asasineze pe toți cu vioara și acordeonul.
21:11
Eu nu am vazut nicaieri in lume asemenea apucaturi. Ne place, nu ne place, suntem si din acest punct de vedere jos, jos, jos. Mai mult decat atat: numai la noi e acest obicei incalificabil de a da muzica atat de tare incat sa fie imposibila conversatia. Pana la urma, cand te duci la carciuma, cu exceptia situatiei in care te duci singur, doresti sa conversezi. Si chiar daca esti singur, nu vad de ce trebuie sa fii agresat in halul asta.
0:11
În cultura urbană avem încă o imagine șablon despre cheful “total”, de cârciumă din mahala, unde șprițul e musai însoțit de lăutar care cântă la cererea chefliilor. Iar imaginea asta e un fel de simbol pentru distracția perfectă, ca și cum fără lăutarul care te duce până acasă, cântându-ți pe drum și stârnind toți câinii din cartier, nu e o petrecere memorabilă. Lăutarul la masă e un fel de certificare a calității chefului.
12:11
Eu cred ca esti foarte elegant cand spui “in cultura urbana avem…”. Dupa parerea mea este, de fapt, vorba despre felul in care inteleg unii (proprietari de carciumi, organizatori de petreceri, formatii de carciuma etc) cheful total, cum il denumesti tu. Sa nu coboram la nivelul asta valoarea, da, valoarea, carciumii de mahala de alta data. Lautarul ala era lautar si-ti canta la ureche dar, doar daca‑l solicitai. Cine n‑ar vrea sa‑i cante Zavaidoc la ureche? Sa te duca acasa cu cantec…eheee, ar fi un vis prea frumos. 😀