Una din ches­ti­ile care mă ener­vează cel mai tare în res­ta­u­ran­tele care se vor a fi tra­di­țio­nal ro­mâ­nești este fe­lul în care se com­portă ta­ra­fu­rile de mu­zică po­pu­lară. Nu mu­zica mă de­ran­jează — apre­ciez mu­zica po­pu­lară și lă­u­tă­rească au­ten­tică — ci mai de­grabă fap­tul că fac așa o hăr­mă­laie în­cât cu greu te mai auzi cu cei de la masă, mai ales când în­cep să co­linde de la o masă la alta.

Lu­mea vine la res­ta­u­rant din multe mo­tive. Unii vin pen­tru că le e foame. Al­ții pen­tru ca­li­ta­tea me­ni­u­lui. Sunt apoi cei care vin să săr­bă­to­rească ceva. Iar al­ții pur și sim­plu vor să se în­tâl­nească cu niște pri­e­teni și să po­ves­tească îm­pre­ună cu ei des­pre ce s‑a mai în­tâm­plat de când nu s‑au mai vă­zut. Pro­ba­bil mai sunt și alte mo­tive pen­tru care oa­me­nii in­tră într-un res­ta­u­rant, dar în des­tul de pu­ține ca­zuri își do­resc să le cânte lă­u­ta­rii la ure­che. Și sunt si­gur că există semne clare ale unei ast­fel de do­rințe, pe care un mu­zi­cant pro­fe­si­o­nist ar tre­bui să știe să le ci­tească de la distanță.

Ta­ra­fu­rile din res­ta­u­ran­tele bu­cu­reș­tene nu prea par să țină cont de pre­fe­rin­țele cli­en­ți­lor. Ei de­cid că‑i mu­sai să treacă pe la fi­e­care masă și să cânte ceva cu de­di­ca­ție, fie că me­se­nii vor, fie că nu. Și uite așa te tre­zești cu acor­de­o­nul lângă ure­chea ta, flu­ie­rând cu vo­io­șie o sârbă, în timp ce gu­rista îți do­rește poftă bună și se por­nește pe cân­tat. Tu îi ig­nori, în­cer­când să le sem­na­li­zezi ele­gant că nu îți do­rești con­cer­tul pri­vat, dar ei nu se lasă și trec la me­lo­dia a doua. În­cepi să con­ver­sezi cu cei­lalți stri­gând cât te țin plămâ­nii ca să fii au­zit și speri că lă­u­ta­rii vor pri­cepe că te de­ran­jează. Nici un efect. Cam pe la a treia me­lo­die, vă­zând că nu bagi mâna la por­to­fel ca să le răs­plă­tești con­cer­tul ad-hoc, te în­treabă dacă ai vreo pre­fe­rință per­so­nală — un fel de a spune “poate nu v‑am ni­me­rit noi coarda sen­si­bilă”. Gă­sești pri­le­jul să stre­cori un “nu, mul­țu­mesc” și ar­tiș­tii pri­cep că nu‑i rost de câști­gat ceva, drept pen­tru care pleacă spre ur­mă­toa­rele lor victime.

Eu sim­pa­ti­zez cu do­rința lor de a câștiga un ban. Din câte știu res­ta­u­ran­tul le dă doar o sumă mo­dică, câști­gu­rile mai sub­stan­ți­ale tre­bu­ind să vină de la cli­en­ții dor­nici de cân­tece cu de­di­ca­ție. Și ăș­tia apar des­tul de rar, din pă­cate. Dar ăsta nu e un mo­tiv ca să ne pe­dep­sească pe noi cei­lalți și să ne asa­si­neze pe toți cu vi­oara și acordeonul.


Comentează pe Facebook...


Răspuns pentru Anonymous Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Anonymous

    Eu nu am va­zut nica­ieri in lume ase­me­nea apu­ca­turi. Ne place, nu ne place, sun­tem si din acest punct de ve­dere jos, jos, jos. Mai mult de­cat atat: nu­mai la noi e acest obi­cei in­ca­li­fi­ca­bil de a da mu­zica atat de tare in­cat sa fie im­po­si­bila con­ver­sa­tia. Pana la urma, cand te duci la car­ci­uma, cu ex­cep­tia si­tu­a­tiei in care te duci sin­gur, do­resti sa con­ver­sezi. Si chiar daca esti sin­gur, nu vad de ce tre­buie sa fii agre­sat in ha­lul asta.

    • Sorin Sfirlogea

      În cul­tura ur­bană avem încă o ima­gine șa­blon des­pre che­ful “to­tal”, de câr­ci­umă din ma­hala, unde șpri­țul e mu­sai în­so­țit de lă­u­tar care cântă la ce­re­rea che­fli­i­lor. Iar ima­gi­nea asta e un fel de sim­bol pen­tru dis­trac­ția per­fectă, ca și cum fără lă­u­ta­rul care te duce până acasă, cân­tându-ți pe drum și stâr­nind toți câi­nii din car­tier, nu e o pe­tre­cere me­mo­ra­bilă. Lă­u­ta­rul la masă e un fel de cer­ti­fi­care a ca­li­tă­ții chefului.

      • Anonymous

        Eu cred ca esti foarte ele­gant cand spui “in cul­tura ur­bana avem…”. Dupa pa­re­rea mea este, de fapt, vorba des­pre fe­lul in care in­te­leg unii (pro­pri­e­tari de car­ci­umi, or­ga­ni­za­tori de pe­tre­ceri, for­ma­tii de car­ci­uma etc) che­ful to­tal, cum il de­nu­mesti tu. Sa nu co­bo­ram la nive­lul asta va­loa­rea, da, va­loa­rea, car­ci­u­mii de ma­hala de alta data. Lau­ta­rul ala era lau­tar si-ti canta la ure­che dar, doar daca‑l so­li­ci­tai. Cine n‑ar vrea sa‑i cante Za­vai­doc la ure­che? Sa te duca acasa cu cantec…eheee, ar fi un vis prea frumos. 😀


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.