Privite independent și punctual, evenimentele din ultima vreme de pe scena politica românească par a intra în cadența obișnuită cu care incompetența și corupția tropăie vesele prin parlamentul și guvernul României. Nimic nou sub soare. Și totuși, dacă privim în desfășurarea lor temporală aceste ultime săptămâni, începem să deslușim câteva tendințe. După o perioadă lungă de inerție, în care aparent nu s‑a întâmplat nimic deosebit, puterea politică face mișcări aparent bruște prin care încearcă să-și atingă rapid obiectivele. Sunt oare însă niște neașteptate smucituri sau sunt rezultatul unor acumulări bine plănuite?
Anul care tocmai se încheie a fost caracterizat printr‑o completă imobilitate a guvernării, fără nici un fel de acțiuni concrete care să dea o direcție economiei, fără nici un fel de reformare a statului. Guvernul Ponta a contemplat de la distanță evoluțiile economice favorabile determinate de un sector privat care se zbate să supraviețuiască prin exporturi și a asistat satisfăcut la contabilizarea rezultatelor pozitive din agricultură. În discursul public Ponta repetă obsesiv că a întregit salariile bugetarilor și pensiile, ca și cum asta ar fi vreo mare ispravă care necesita planuri și implementări elaborate. E limpede că nu vorbim despre guvernare, ci despre administrarea unei societăți lăsate în derivă, fără ținte clare de dezvoltare, fără o direcție strategică.
Cu toate astea clasa politică nu e liniștită, mai ales partea care se află la putere, pentru că sunt două teme mari care o preocupă constant: accesul discreționar la resurse și imunitatea în fața legii. Ambele sunt importante și interconectate. Nu e îndeajuns să poți controla resursele dacă există pericolul de a fi ulterior luat la bani mărunți și întrebat despre legalitatea cu care le-ai accesat și le-ai utilizat. Trebuie conceput un mecanism prin care accesul la resurse să fie nu doar facil, ci și sigur. Și ăsta e proiectul la care s‑a lucrat in mod organizat și temeinic tot anul 2013. Ceea ce vedem acum este doar finalizarea acestui proiect politic, este momentul în care tot ceea ce s‑a desenat pe planșetă trebuie să devină realitate.
Povestea de la Roșia Montană și de la Pungești sunt doar o parte a problemei accesului la resurse. În jurul aurului și gazelor există interese economice mari, care depășesc granițele României. Mai mult decât aceste afaceri bănoase, este important accesul la resursele recurente, la bugetul public, iar în privința asta legea descentralizării este esențială. Ea va asigura transferul banilor din buzunarul cetățenilor în cel al politicienilor, zi de zi, an de an, creând o dependență tot mai mare a progresului comunităților de bunul plac al unei elite financiare locale. Dacă boierul local binevoiește, se face drum asfaltat. Dacă pupați condurul boieresc, investim în școli și spitale. România se îndreaptă spre un model cunoscut, acela al superputerii locale, asemănător cu situația țărilor românești din evul mediu, când boierii ridicau pe unul dintre ei ca vodă, după care alții îl scurtau de cap, într‑o continuă incoerență politică ale cărei rezultate le vedem gravate în istoria noastră.
Dacă în privința resurselor lucrurile par să se îndrepte în direcția dorită de baronimea politică, nu același lucru se poate spune despre siguranța accesului la ele. În ultima vreme au căzut capete de oameni importanți, trimiși în pușcărie sau demascați public de instituții ale justiției române, care sunt tot mai harnice în ultima vreme. Nu ajută la nimic să poți pune mâna pe bugetul public dacă stai cu teama că cineva te va judeca pentru hoțiile tale și te va trimite la pușcărie. Așadar e nevoie de imunitate în fața legii. În privința asta planurile clasei politice n‑au fost prea bine coordonate. Atacul inițial s‑a dat pe încercarea de a modifica atribuțiile instituțiilor care se ocupă de anchete: DNA, ANI, CSM. Eșecul era previzibil atâta timp cât Băsescu a avut grijă să semnaleze public aceste intenții, iar Uniunea Europeană nu a ezitat sa taxeze aceste derapaje. Apoi s‑a încercat controlul lor prin plasarea unor oameni proprii. Nici asta nu a reușit în prea mare măsură — chiar cu un șef trimis de USL, DNA-ul continuă să bage la pușcărie politicieni. Evident, ultima posibilitate și cea mai eficientă este scoaterea de sub puterea legii a zonelor de interese financiare ale clasei politice. Legea minelor spune că politicienii pot decide discreționar exproprieri și exploatări masive în numele unui așa-zis interes național. Conflictul de interese este redefinit pentru a scoate politicienii de sub jurisdicția organelor de anchetă. Legea amnistiei vrea să spele toate păcatele trecute ale unor personaje politice cheie. Legea lobby-ului adaugă posibilitatea traficului de influență pe față, la lumina zilei.
Nu toate aceste legi au trecut cu succes prin parlament. Ecourile lor însă se vor auzi in curând în discursul politic european, cu siguranță. Întrebarea cu adevărat importantă este dacă acest asalt al vechilor securiști, din categoria Voiculescu, va reuși. Opoziția reală nu vine din partea politicienilor care nu sunt acum la putere, ci de la președinte — care duce o luptă importantă, indiferent care sunt anetecedentele sale politice — și mai ales de la noua generație de oligarhi financiari (noii securiști ???), cea care e mult mai educată economic și care își dorește controlul resurselor prin cu totul alte mijloace, mai moderne, mai europene, mai capitaliste. Ei cred că nu e nevoie să monopolizezi bugetul public prin legi, apărându-te de justiție prin imunități contestabile, ci îi poți controla fluxurile financiare prin mecanisme de piață, inteligent manipulate. Noua generație de oligarhi este încă anonimă în majoritatea sa, dar e cea care cred că se află în spatele DNA, CSM și ANI, iar ceea ce vedem întâmplându-se acum cred că este înfruntarea dintre ei și bătrânii comuniști. Cine va învinge?
13:12
Și noi, poporul, n‑avem nicio tresărire?
13:12
Ba da, uite chiar aici. :))
13:12
Da, orbiți de luminițe, îmbuibați cu cârnați de pe la târguri, costumați pentru petrecerile corporatiste și pregătindu-ne valiza pentru vacanțe exotice.
18:12
Eu vreau sa cred ca Sorin se referea la atitudinea luata de el prin articolul “Daca as fi primar”. Sau ma insel?