Revoluția văzută din tren (II)

M‐am tre­zit devreme în dimi­neața de 22. Tre­nul pleca pe la ora 9, dar ruc­sa­cul cu lucru­rile mele și cele două pachete volu­mi­noase de brazi tre­bu­iau cărate vreo doi kilo­me­tri până la gară. În oraș exis­tau doar două taxiuri, din care unul era mai mereu defect, iar celă­lalt nu avea ben­zină. Spi­na­rea era sin­gu­rul mij­loc de trans­port dis­po­ni­bil. Am ajuns pe la opt și ceva, mult prea devreme, cu transpi­ra­ția șiroindu‐mi pe față și pe sub hai­nele groase. Mă gân­deam că am să răcesc, eram com­plet ud și dimi­neața era foarte rece, dar nu prea aveam unde să stau – în sala de aștep­tare era la fel de frig ca afară. Căl­dura era un pri­vi­le­giu inac­ce­si­bil călă­to­ru­lui.

În timp ce soco­team ce e mai bine de făcut, a apă­rut și un indi­vid pe care îl știam din vedere, un tip uscă­țiv și spân des­pre care fuse­sem aver­ti­zat că e bine să am grijă ce vor­besc, pen­tru că lucrează cu secu­ri­ta­tea. Avea și el un pachet mare de brazi – sin­gu­rul lui bagaj – și a făcut un semn de salut cu mâna, ca și cum am fi fost amici. Am răs­puns ceva mai reți­nut, dar tipul a venit spre mine și m‐a între­bat, ară­tând spre bra­zii mei: "Tot la Bucu­rești?". "Da", am răs­puns, "îi duc acasă". "Eu mă duc cu ei la un gene­ral de secu­ri­tate" mi‐a decla­rat ritos, mân­dru de impor­tanța rela­ți­i­lor sale. "Să vedem cum ne înțe­le­gem cu nașu', să ne lase să‐i punem într‐un WC, că pe hol nu se poate, blo­chează cir­cu­la­ția în tren", am con­ti­nuat, gândindu‐mă la prac­ti­ca­li­tă­țile ime­di­ate. "Nu‐ți fă pro­bleme, îi spun eu la cine mer­gem, să vedem dacă are cura­jul să zică ceva.." a răs­puns indi­vi­dul, râzând cu subîn­țe­les.

De la Târgu Neamț la Paș­cani dru­mul a fost liniș­tit. Tre­nul avea un sin­gur vagon, care urma să fie ata­șat unui acce­le­rat Suceava‐București. Nașul era plic­ti­sit și n‐a între­bat nimic nici de bilete, nici de brazi. L‐a salu­tat scurt pe indi­vi­dul care mă înso­țea, ca și cum s‐ar fi cunos­cut și s‐a dus să stea într‐un com­par­ti­ment gol, suflându‐și în palme ca să nu‐i înghețe mâi­nile. Tre­nul avea să fie încă­l­zit abia de la Paș­cani încolo, dacă aveam noroc să meargă insta­la­ția. În gară la Paș­cani totul părea firesc, pero­nul era aproape gol, iar vago­nul nos­tru a fost mane­vrat de mai multe ori până a fost ata­șat la coada acce­le­ra­tu­lui de Bucu­rești. În com­par­ti­ment ni s‐a ală­tu­rat un băr­bat înalt și spă­tos, cu o geantă imensă, din care a scos un case­to­fon rusesc, din ăla pe bate­rii R6, care fusese cân­dva alb. Ne‐a între­bat jovial dacă ne deran­jează muzica, am zis că nu și a apă­sat buto­nul de play.

Copi­la­șii când îi crești, / Să‐i tri­miți la Bucu­rești, / Să‐i tri­miți la Bucu­rești, / Hop' așa și‐așa
Vine vre­mea de Cră­ciun, / Află că e por­cul bun, / Află că e por­cul bun, / Hop' așa și‐așa
Vin c‐o pungă de cafea, / Iau jumate de pur­cea, / Iau jumate de pur­cea / Hop' așa și‐așa
C‐așa‐s părin­ții / Iubesc copiii / Chel­tu­iesc cu sacul bani / Ca să‐i vadă oameni mari

A apă­rut și nașul care ne‐a între­bat ai cui sunt bra­zii din WC, iar eu am ridi­cat mâna spă­șit, pre­gă­tit să‐l îmbu­nez cu o mică șpagă. Secu­ris­tul cu bra­zii i‐a repli­cat iro­nic că mer­gem la gene­ra­lul de secu­ri­tate Icsu­lescu, șeful direc­ției nu‐știu‐care și dacă are vreo pro­blemă cu asta, să ia legă­tura cu mili­ția trans­por­turi CF. Nașul a bom­bă­nit ceva nein­te­li­gi­bil și a ple­cat, renun­țând să pro­tes­teze.

Urmă­toa­rea sta­ție era Roman – nu ni s‐a părut nimic ciu­dat. De pe la Bacău am înce­put să sesi­zăm lucruri stra­nii, doar că fiind al cinci­spre­ze­ce­lea vagon, eram undeva departe, în afara gării, așa că nu vedeam ce se întâm­plă pe peroane decât atunci când tre­nul pleca mai departe. Din mer­sul tre­nu­lui am zărit niște inși în uni­forme de gărzi patri­o­tice care agi­tau un steag – ne‐am mirat înde­lung, nești­ind de nici o săr­bă­toare națio­nală care să nece­site dra­pele. Tipul cu case­to­fo­nul ple­case, așa că eram doar noi doi care ne dădeam cu păre­rea. La Adjud s‐a suit un tip cu un radio por­ta­bil la care asculta ceva nein­te­li­gi­bil, ca și cum cineva comenta dintr‐un loc unde era mare gălă­gie, dar n‐a rămas prea mult lângă com­par­ti­men­tul nos­tru. De pe la Foc­șani a deve­nit lim­pede că lucru­rile sunt cu ade­vă­rat bizare, oame­nii se pur­tau ciu­dat, era o stare de agi­ta­ție vizi­bilă, iar pe cori­do­rul tre­nu­lui se vân­tu­rau de colo‐colo tot felul de per­soane cu un aer dez­o­rien­tat.

La Râm­nicu Sărat tre­buia să las unul din­tre pache­tele de brazi. Vor­bi­sem dina­inte la tele­fon cu socrul meu și sta­bi­li­sem că mă va aștepta pe peron, cam pe la coada tre­nu­lui, ca să‐i dau pache­tul, iar eu să pot con­ti­nua dru­mul până la Bucu­rești de unde urma să mă intorc la Râm­nic a doua zi. Când s‐a oprit tre­nul în gară eram deja pre­gă­tit, des­chi­se­sem ușa tre­nu­lui și îl cău­tam din pri­viri. L‐am zărit în sfâr­șit, undeva pe la mij­lo­cul tre­nu­lui și am înce­put să bom­băn că n‐a ținut cont de indi­ca­ți­ile mele foarte pre­cise. I‐am făcut semn că las bra­zii jos pe tera­sa­men­tul liniei ferate, să vină să‐i ia, iar el ges­ti­cula dis­pe­rat să vin la el. M‐am gân­dit că a uitat că mă duc la Bucu­rești și i‐am făcut semn că merg mai departe. A înce­put să fugă spre mine și într‐un final a ajuns gâfâind, încer­când să‐mi spună cu res­pi­ra­ția între­tă­i­ată că tre­buie să cobor, la Bucu­rești se trage cu arma, mor oameni și Ceau­șescu a fugit.

Am încre­me­nit. O clipă am avut ten­ta­ția să‐i spun că vor­bește pros­tii, așa ceva nu se poate. Pe urmă mi‐am dat seama că socru‐meu era un om serios, n‐ar fi scos pe gură așa ceva dacă nu ar fi fost ade­vă­rat. L‐am între­bat totuși de unde știe. "E la tele­vi­zor, se trans­mite în direct", mi‐a zis. "Mă duc la Bucu­rești", i‐am spus în timp ce tre­nul por­nise deja, "am să mă întorc mâine, stați liniș­tiți, nu pățesc nimic". M‐am întors în com­par­ti­ment com­plet side­rat. Ceea ce con­si­de­ram impo­si­bil de schim­bat toc­mai de întâm­pla. Cădea comu­nis­mul? I‐am spus secu­ris­tu­lui cu care ple­ca­sem la drum ceea ce afla­sem, tipul s‐a albit și a zis "deci era ade­vă­rat ce auzi­sem". Am tăcut amân­doi, eu uluit de întor­să­tura luată de eve­ni­mente, el pro­ba­bil îngri­jo­rat de alte gân­duri.

(va urma)


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu