Revoluția văzută din tren (II)

M‑am trezit devreme în dimineața de 22. Trenul pleca pe la ora 9, dar ruc­sacul cu lucrurile mele și cele două pachete volu­mi­noase de brazi tre­buiau cărate vreo doi kilo­metri până la gară. În oraș exis­tau doar două tax­i­uri, din care unul era mai mereu defect, iar celălalt nu avea ben­z­ină. Spinarea era sin­gu­rul mijloc de trans­port disponi­bil. Am ajuns pe la opt și ceva, mult prea devreme, cu tran­spi­rația șiroindu-mi pe față și pe sub hainele groase. Mă gân­deam că am să răcesc, eram com­plet ud și dimineața era foarte rece, dar nu prea aveam unde să stau — în sala de așteptare era la fel de frig ca afară. Căl­dura era un priv­i­legiu inac­ce­si­bil călă­toru­lui.

În timp ce socoteam ce e mai bine de făcut, a apărut și un indi­vid pe care îl știam din vedere, un tip uscățiv și spân despre care fus­esem aver­ti­zat că e bine să am grijă ce vorbesc, pen­tru că lucrează cu secu­ri­tatea. Avea și el un pachet mare de brazi — sin­gu­rul lui bagaj — și a făcut un semn de salut cu mâna, ca și cum am fi fost amici. Am răspuns ceva mai reținut, dar tipul a venit spre mine și m‑a între­bat, arătând spre brazii mei: "Tot la București?". "Da", am răspuns, "îi duc acasă". "Eu mă duc cu ei la un gen­eral de secu­ri­tate" mi‑a declarat ritos, mân­dru de impor­tanța relați­ilor sale. "Să vedem cum ne înțelegem cu nașu', să ne lase să‑i punem într-un WC, că pe hol nu se poate, blochează cir­cu­lația în tren", am con­tin­uat, gândindu-mă la prac­ti­cal­itățile ime­di­ate. "Nu-ți fă prob­leme, îi spun eu la cine mergem, să vedem dacă are cura­jul să zică ceva.." a răspuns indi­vidul, râzând cu sub­înțe­les.

De la Târgu Neamț la Paș­cani dru­mul a fost lin­iștit. Trenul avea un sin­gur vagon, care urma să fie atașat unui accel­erat Suceava-București. Nașul era plic­tisit și n‑a între­bat nimic nici de bilete, nici de brazi. L‑a salu­tat scurt pe indi­vidul care mă însoțea, ca și cum s‑ar fi cunos­cut și s‑a dus să stea într-un com­par­ti­ment gol, suflându-și în palme ca să nu‑i înghețe mâinile. Trenul avea să fie încălzit abia de la Paș­cani încolo, dacă aveam noroc să meargă insta­lația. În gară la Paș­cani totul părea firesc, per­onul era aproape gol, iar vagonul nos­tru a fost manevrat de mai multe ori până a fost atașat la coada accel­er­at­u­lui de București. În com­par­ti­ment ni s‑a ală­tu­rat un băr­bat înalt și spă­tos, cu o geantă imensă, din care a scos un caseto­fon rus­esc, din ăla pe baterii R6, care fus­ese cândva alb. Ne‑a între­bat jovial dacă ne der­an­jează muz­ica, am zis că nu și a apăsat butonul de play.

Copi­lașii când îi crești, / Să‑i trim­iți la București, / Să‑i trim­iți la București, / Hop' așa și-așa
Vine vre­mea de Cră­ciun, / Află că e por­cul bun, / Află că e por­cul bun, / Hop' așa și-așa
Vin c‑o pungă de cafea, / Iau jumate de purcea, / Iau jumate de purcea / Hop' așa și-așa
C‑așa‑s părinții / Iubesc copiii / Chel­tu­i­esc cu sacul bani / Ca să‑i vadă oameni mari

A apărut și nașul care ne‑a între­bat ai cui sunt brazii din WC, iar eu am ridi­cat mâna spășit, pregătit să‑l îmbunez cu o mică șpagă. Securis­tul cu brazii i‑a repli­cat ironic că mergem la gen­er­alul de secu­ri­tate Icsulescu, șeful direcției nu-știu-care și dacă are vreo prob­lemă cu asta, să ia legă­tura cu mil­iția trans­por­turi CF. Nașul a bom­bănit ceva nein­tel­igi­bil și a ple­cat, renunțând să protesteze.

Urmă­toarea stație era Roman — nu ni s‑a părut nimic ciu­dat. De pe la Bacău am început să sesizăm lucruri stranii, doar că fiind al cin­cis­preze­ce­lea vagon, eram undeva departe, în afara gării, așa că nu vedeam ce se întâm­plă pe peroane decât atunci când trenul pleca mai departe. Din mer­sul trenu­lui am zărit niște inși în uni­forme de gărzi patri­o­tice care agi­tau un steag — ne-am mirat îndelung, nești­ind de nici o săr­bă­toare națion­ală care să nece­site drapele. Tipul cu caseto­fonul ple­case, așa că eram doar noi doi care ne dădeam cu păr­erea. La Adjud s‑a suit un tip cu un radio porta­bil la care asculta ceva nein­tel­igi­bil, ca și cum cineva comenta dintr-un loc unde era mare gălăgie, dar n‑a rămas prea mult lângă com­par­ti­men­tul nos­tru. De pe la Focșani a devenit limpede că lucrurile sunt cu ade­vărat bizare, oamenii se pur­tau ciu­dat, era o stare de agi­tație viz­ibilă, iar pe cori­dorul trenu­lui se vân­tu­rau de colo-colo tot felul de per­soane cu un aer dezori­en­tat.

La Râm­nicu Sărat tre­buia să las unul din­tre pachetele de brazi. Vor­bisem dinainte la tele­fon cu socrul meu și sta­bilisem că mă va aștepta pe peron, cam pe la coada trenu­lui, ca să‑i dau pachetul, iar eu să pot con­tinua dru­mul până la București de unde urma să mă intorc la Râm­nic a doua zi. Când s‑a oprit trenul în gară eram deja pregătit, deschis­esem ușa trenu­lui și îl cău­tam din priviri. L‑am zărit în sfârșit, undeva pe la mijlocul trenu­lui și am început să bom­băn că n‑a ținut cont de indi­cați­ile mele foarte pre­cise. I‑am făcut semn că las brazii jos pe terasa­men­tul lin­iei fer­ate, să vină să‑i ia, iar el ges­tic­ula dis­perat să vin la el. M‑am gân­dit că a uitat că mă duc la București și i‑am făcut semn că merg mai departe. A început să fugă spre mine și într-un final a ajuns gâfâind, încer­când să-mi spună cu res­pi­rația întretăi­ată că tre­buie să cobor, la București se trage cu arma, mor oameni și Ceaușescu a fugit.

Am încre­menit. O clipă am avut ten­tația să‑i spun că vor­bește prostii, așa ceva nu se poate. Pe urmă mi-am dat seama că socru-meu era un om serios, n‑ar fi scos pe gură așa ceva dacă nu ar fi fost ade­vărat. L‑am între­bat totuși de unde știe. "E la tele­vi­zor, se trans­mite în direct", mi‑a zis. "Mă duc la București", i‑am spus în timp ce trenul por­nise deja, "am să mă întorc mâine, stați lin­iștiți, nu pățesc nimic". M‑am întors în com­par­ti­ment com­plet siderat. Ceea ce con­sid­eram imposi­bil de schim­bat toc­mai de întâm­pla. Cădea comu­nis­mul? I‑am spus securis­tu­lui cu care ple­casem la drum ceea ce aflasem, tipul s‑a albit și a zis "deci era ade­vărat ce auzisem". Am tăcut amân­doi, eu uluit de întorsă­tura luată de eveni­mente, el prob­a­bil îngri­jo­rat de alte gân­duri.

(va urma)


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu