M‑am tre­zit de­vreme în di­mi­neața de 22. Tre­nul pleca pe la ora 9, dar ruc­sa­cul cu lu­cru­rile mele și cele două pa­chete vo­lu­mi­noase de brazi tre­bu­iau că­rate vreo doi ki­lo­me­tri până la gară. În oraș exis­tau doar două ta­xiuri, din care unul era mai me­reu de­fect, iar ce­lă­lalt nu avea ben­zină. Spi­na­rea era sin­gu­rul mij­loc de trans­port dis­po­ni­bil. Am ajuns pe la opt și ceva, mult prea de­vreme, cu transpi­ra­ția și­ro­indu-mi pe față și pe sub hai­nele groase. Mă gân­deam că am să ră­cesc, eram com­plet ud și di­mi­neața era foarte rece, dar nu prea aveam unde să stau — în sala de aș­tep­tare era la fel de frig ca afară. Căl­dura era un pri­vi­le­giu inac­ce­si­bil călătorului.

În timp ce so­co­team ce e mai bine de fă­cut, a apă­rut și un in­di­vid pe care îl știam din ve­dere, un tip us­că­țiv și spân des­pre care fu­se­sem aver­ti­zat că e bine să am grijă ce vor­besc, pen­tru că lu­crează cu se­cu­ri­ta­tea. Avea și el un pa­chet mare de brazi — sin­gu­rul lui ba­gaj — și a fă­cut un semn de sa­lut cu mâna, ca și cum am fi fost amici. Am răs­puns ceva mai re­ți­nut, dar ti­pul a ve­nit spre mine și m‑a în­tre­bat, ară­tând spre bra­zii mei: “Tot la Bu­cu­rești?”. “Da”, am răs­puns, “îi duc acasă”. “Eu mă duc cu ei la un ge­ne­ral de se­cu­ri­tate” mi‑a de­cla­rat ri­tos, mân­dru de im­por­tanța re­la­ți­i­lor sale. “Să ve­dem cum ne în­țe­le­gem cu nașu’, să ne lase să‑i pu­nem într-un WC, că pe hol nu se poate, blo­chează cir­cu­la­ția în tren”, am con­ti­nuat, gân­dindu-mă la prac­ti­ca­li­tă­țile ime­di­ate. “Nu-ți fă pro­bleme, îi spun eu la cine mer­gem, să ve­dem dacă are cu­ra­jul să zică ceva..” a răs­puns in­di­vi­dul, râ­zând cu subînțeles.

De la Târgu Neamț la Paș­cani dru­mul a fost li­niș­tit. Tre­nul avea un sin­gur va­gon, care urma să fie ata­șat unui ac­ce­le­rat Su­ceava-Bu­cu­rești. Na­șul era plic­ti­sit și n‑a în­tre­bat ni­mic nici de bi­lete, nici de brazi. L‑a sa­lu­tat scurt pe in­di­vi­dul care mă în­so­țea, ca și cum s‑ar fi cu­nos­cut și s‑a dus să stea într-un com­par­ti­ment gol, su­flându-și în palme ca să nu‑i în­ghețe mâi­nile. Tre­nul avea să fie în­că­l­zit abia de la Paș­cani în­colo, dacă aveam no­roc să meargă in­sta­la­ția. În gară la Paș­cani to­tul pă­rea fi­resc, pe­ro­nul era aproape gol, iar va­go­nul nos­tru a fost ma­ne­vrat de mai multe ori până a fost ata­șat la coada ac­ce­le­ra­tu­lui de Bu­cu­rești. În com­par­ti­ment ni s‑a ală­tu­rat un băr­bat înalt și spă­tos, cu o geantă imensă, din care a scos un ca­se­to­fon ru­sesc, din ăla pe ba­te­rii R6, care fu­sese cân­dva alb. Ne‑a în­tre­bat jo­vial dacă ne de­ran­jează mu­zica, am zis că nu și a apă­sat bu­to­nul de play.

Co­pi­la­șii când îi crești, / Să‑i tri­miți la Bu­cu­rești, / Să‑i tri­miți la Bu­cu­rești, / Hop’ așa și-așa
Vine vre­mea de Cră­ciun, / Află că e por­cul bun, / Află că e por­cul bun, / Hop’ așa și-așa
Vin c‑o pungă de ca­fea, / Iau ju­mate de pur­cea, / Iau ju­mate de pur­cea / Hop’ așa și-așa
C‑așa‑s pă­rin­ții / Iu­besc co­piii / Chel­tu­iesc cu sa­cul bani / Ca să‑i vadă oa­meni mari

A apă­rut și na­șul care ne‑a în­tre­bat ai cui sunt bra­zii din WC, iar eu am ri­di­cat mâna spă­șit, pre­gă­tit să‑l îm­bu­nez cu o mică șpagă. Se­cu­ris­tul cu bra­zii i‑a re­pli­cat iro­nic că mer­gem la ge­ne­ra­lul de se­cu­ri­tate Ic­su­lescu, șe­ful di­rec­ției nu-știu-care și dacă are vreo pro­blemă cu asta, să ia le­gă­tura cu mi­li­ția trans­por­turi CF. Na­șul a bom­bă­nit ceva ne­in­te­li­gi­bil și a ple­cat, re­nun­țând să protesteze.

Ur­mă­toa­rea sta­ție era Ro­man — nu ni s‑a pă­rut ni­mic ciu­dat. De pe la Ba­cău am în­ce­put să se­si­zăm lu­cruri stra­nii, doar că fi­ind al cinci­spre­ze­ce­lea va­gon, eram un­deva de­parte, în afara gă­rii, așa că nu ve­deam ce se în­tâm­plă pe pe­roane de­cât atunci când tre­nul pleca mai de­parte. Din mer­sul tre­nu­lui am ză­rit niște inși în uni­forme de gărzi pa­tri­o­tice care agi­tau un steag — ne-am mi­rat în­de­lung, nești­ind de nici o săr­bă­toare na­țio­nală care să ne­ce­site dra­pele. Ti­pul cu ca­se­to­fo­nul ple­case, așa că eram doar noi doi care ne dă­deam cu pă­re­rea. La Ad­jud s‑a suit un tip cu un ra­dio por­ta­bil la care as­culta ceva ne­in­te­li­gi­bil, ca și cum ci­neva co­menta dintr-un loc unde era mare gă­lă­gie, dar n‑a ră­mas prea mult lângă com­par­ti­men­tul nos­tru. De pe la Fo­c­șani a de­ve­nit lim­pede că lu­cru­rile sunt cu ade­vă­rat bi­zare, oa­me­nii se pur­tau ciu­dat, era o stare de agi­ta­ție vi­zi­bilă, iar pe co­ri­do­rul tre­nu­lui se vân­tu­rau de colo-colo tot fe­lul de per­soane cu un aer dezorientat.

La Râm­nicu Să­rat tre­buia să las unul din­tre pa­che­tele de brazi. Vor­bi­sem di­na­inte la te­le­fon cu so­crul meu și sta­bi­li­sem că mă va aș­tepta pe pe­ron, cam pe la coada tre­nu­lui, ca să‑i dau pa­che­tul, iar eu să pot con­ti­nua dru­mul până la Bu­cu­rești de unde urma să mă in­torc la Râm­nic a doua zi. Când s‑a oprit tre­nul în gară eram deja pre­gă­tit, des­chi­se­sem ușa tre­nu­lui și îl că­u­tam din pri­viri. L‑am ză­rit în sfâr­șit, un­deva pe la mij­lo­cul tre­nu­lui și am în­ce­put să bom­băn că n‑a ți­nut cont de in­di­ca­ți­ile mele foarte pre­cise. I‑am fă­cut semn că las bra­zii jos pe te­ra­sa­men­tul li­niei fe­rate, să vină să‑i ia, iar el ges­ti­cula dis­pe­rat să vin la el. M‑am gân­dit că a ui­tat că mă duc la Bu­cu­rești și i‑am fă­cut semn că merg mai de­parte. A în­ce­put să fugă spre mine și într-un fi­nal a ajuns gâ­fâind, în­cer­când să-mi spună cu res­pi­ra­ția în­tre­tă­i­ată că tre­buie să co­bor, la Bu­cu­rești se trage cu arma, mor oa­meni și Ceau­șescu a fugit.

Am în­cre­me­nit. O clipă am avut ten­ta­ția să‑i spun că vor­bește pros­tii, așa ceva nu se poate. Pe urmă mi-am dat seama că so­cru-meu era un om se­rios, n‑ar fi scos pe gură așa ceva dacă nu ar fi fost ade­vă­rat. L‑am în­tre­bat to­tuși de unde știe. “E la te­le­vi­zor, se trans­mite în di­rect”, mi‑a zis. “Mă duc la Bu­cu­rești”, i‑am spus în timp ce tre­nul por­nise deja, “am să mă în­torc mâine, stați li­niș­tiți, nu pă­țesc ni­mic”. M‑am în­tors în com­par­ti­ment com­plet si­de­rat. Ceea ce con­si­de­ram im­po­si­bil de schim­bat toc­mai de în­tâm­pla. Că­dea co­mu­nis­mul? I‑am spus se­cu­ris­tu­lui cu care ple­ca­sem la drum ceea ce afla­sem, ti­pul s‑a al­bit și a zis “deci era ade­vă­rat ce au­zi­sem”. Am tă­cut amân­doi, eu uluit de în­tor­să­tura lu­ată de eve­ni­mente, el pro­ba­bil în­gri­jo­rat de alte gânduri.

(va urma)


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.