M‑am trezit devreme în dimineața de 22. Trenul pleca pe la ora 9, dar rucsacul cu lucrurile mele și cele două pachete voluminoase de brazi trebuiau cărate vreo doi kilometri până la gară. În oraș existau doar două taxiuri, din care unul era mai mereu defect, iar celălalt nu avea benzină. Spinarea era singurul mijloc de transport disponibil. Am ajuns pe la opt și ceva, mult prea devreme, cu transpirația șiroindu-mi pe față și pe sub hainele groase. Mă gândeam că am să răcesc, eram complet ud și dimineața era foarte rece, dar nu prea aveam unde să stau — în sala de așteptare era la fel de frig ca afară. Căldura era un privilegiu inaccesibil călătorului.
În timp ce socoteam ce e mai bine de făcut, a apărut și un individ pe care îl știam din vedere, un tip uscățiv și spân despre care fusesem avertizat că e bine să am grijă ce vorbesc, pentru că lucrează cu securitatea. Avea și el un pachet mare de brazi — singurul lui bagaj — și a făcut un semn de salut cu mâna, ca și cum am fi fost amici. Am răspuns ceva mai reținut, dar tipul a venit spre mine și m‑a întrebat, arătând spre brazii mei: “Tot la București?”. “Da”, am răspuns, “îi duc acasă”. “Eu mă duc cu ei la un general de securitate” mi‑a declarat ritos, mândru de importanța relațiilor sale. “Să vedem cum ne înțelegem cu nașu’, să ne lase să‑i punem într-un WC, că pe hol nu se poate, blochează circulația în tren”, am continuat, gândindu-mă la practicalitățile imediate. “Nu-ți fă probleme, îi spun eu la cine mergem, să vedem dacă are curajul să zică ceva..” a răspuns individul, râzând cu subînțeles.
De la Târgu Neamț la Pașcani drumul a fost liniștit. Trenul avea un singur vagon, care urma să fie atașat unui accelerat Suceava-București. Nașul era plictisit și n‑a întrebat nimic nici de bilete, nici de brazi. L‑a salutat scurt pe individul care mă însoțea, ca și cum s‑ar fi cunoscut și s‑a dus să stea într-un compartiment gol, suflându-și în palme ca să nu‑i înghețe mâinile. Trenul avea să fie încălzit abia de la Pașcani încolo, dacă aveam noroc să meargă instalația. În gară la Pașcani totul părea firesc, peronul era aproape gol, iar vagonul nostru a fost manevrat de mai multe ori până a fost atașat la coada acceleratului de București. În compartiment ni s‑a alăturat un bărbat înalt și spătos, cu o geantă imensă, din care a scos un casetofon rusesc, din ăla pe baterii R6, care fusese cândva alb. Ne‑a întrebat jovial dacă ne deranjează muzica, am zis că nu și a apăsat butonul de play.
Copilașii când îi crești, / Să‑i trimiți la București, / Să‑i trimiți la București, / Hop’ așa și-așa
Vine vremea de Crăciun, / Află că e porcul bun, / Află că e porcul bun, / Hop’ așa și-așa
Vin c‑o pungă de cafea, / Iau jumate de purcea, / Iau jumate de purcea / Hop’ așa și-așa
C‑așa‑s părinții / Iubesc copiii / Cheltuiesc cu sacul bani / Ca să‑i vadă oameni mari
A apărut și nașul care ne‑a întrebat ai cui sunt brazii din WC, iar eu am ridicat mâna spășit, pregătit să‑l îmbunez cu o mică șpagă. Securistul cu brazii i‑a replicat ironic că mergem la generalul de securitate Icsulescu, șeful direcției nu-știu-care și dacă are vreo problemă cu asta, să ia legătura cu miliția transporturi CF. Nașul a bombănit ceva neinteligibil și a plecat, renunțând să protesteze.
Următoarea stație era Roman — nu ni s‑a părut nimic ciudat. De pe la Bacău am început să sesizăm lucruri stranii, doar că fiind al cincisprezecelea vagon, eram undeva departe, în afara gării, așa că nu vedeam ce se întâmplă pe peroane decât atunci când trenul pleca mai departe. Din mersul trenului am zărit niște inși în uniforme de gărzi patriotice care agitau un steag — ne-am mirat îndelung, neștiind de nici o sărbătoare națională care să necesite drapele. Tipul cu casetofonul plecase, așa că eram doar noi doi care ne dădeam cu părerea. La Adjud s‑a suit un tip cu un radio portabil la care asculta ceva neinteligibil, ca și cum cineva comenta dintr-un loc unde era mare gălăgie, dar n‑a rămas prea mult lângă compartimentul nostru. De pe la Focșani a devenit limpede că lucrurile sunt cu adevărat bizare, oamenii se purtau ciudat, era o stare de agitație vizibilă, iar pe coridorul trenului se vânturau de colo-colo tot felul de persoane cu un aer dezorientat.
La Râmnicu Sărat trebuia să las unul dintre pachetele de brazi. Vorbisem dinainte la telefon cu socrul meu și stabilisem că mă va aștepta pe peron, cam pe la coada trenului, ca să‑i dau pachetul, iar eu să pot continua drumul până la București de unde urma să mă intorc la Râmnic a doua zi. Când s‑a oprit trenul în gară eram deja pregătit, deschisesem ușa trenului și îl căutam din priviri. L‑am zărit în sfârșit, undeva pe la mijlocul trenului și am început să bombăn că n‑a ținut cont de indicațiile mele foarte precise. I‑am făcut semn că las brazii jos pe terasamentul liniei ferate, să vină să‑i ia, iar el gesticula disperat să vin la el. M‑am gândit că a uitat că mă duc la București și i‑am făcut semn că merg mai departe. A început să fugă spre mine și într-un final a ajuns gâfâind, încercând să-mi spună cu respirația întretăiată că trebuie să cobor, la București se trage cu arma, mor oameni și Ceaușescu a fugit.
Am încremenit. O clipă am avut tentația să‑i spun că vorbește prostii, așa ceva nu se poate. Pe urmă mi-am dat seama că socru-meu era un om serios, n‑ar fi scos pe gură așa ceva dacă nu ar fi fost adevărat. L‑am întrebat totuși de unde știe. “E la televizor, se transmite în direct”, mi‑a zis. “Mă duc la București”, i‑am spus în timp ce trenul pornise deja, “am să mă întorc mâine, stați liniștiți, nu pățesc nimic”. M‑am întors în compartiment complet siderat. Ceea ce consideram imposibil de schimbat tocmai de întâmpla. Cădea comunismul? I‑am spus securistului cu care plecasem la drum ceea ce aflasem, tipul s‑a albit și a zis “deci era adevărat ce auzisem”. Am tăcut amândoi, eu uluit de întorsătura luată de evenimente, el probabil îngrijorat de alte gânduri.
(va urma)
Lasă un comentariu