La București am coborât din tren într-un furnicar infernal. Oamenii se îmbulzeau în toate direcțiile, aparent fără nici o noimă. Toți vorbeau despre morți, despre arme și gloanțe și păreau complet dezorientați. Nu se știa ce trenuri vor mai pleca, nici când, era un haos perfect. Pachetul de brazi cu care rămăsesem mă cam încurca, dar l‑am urcat pe umăr și am încercat să mă îndrept spre ieșirea din gară. După multă stradanie am reușit să ajung la metrou și să mă sui în el. Dincolo de degringolada generală, plutea peste toți un aer de entuziasm copilăros, amestecat cu o stare de euforie difuză, ca o fericire care îi cuprinsese pe toți, dar pe care nimeni nu știa s‑o explice.
Acasă ai mei erau prin vecini, cu ușile deschise vraiște, în culmea fericirii. Mama m‑a întâmpinat strigând că am scăpat de Ceaușescu, iar eu i‑am zis să vorbească mai încet că nu se știe dacă roata nu se întoarce încă o dată — mie tot ce vedeam și auzeam mi se părea incredibil. Soră-mea era surescitată și vroia la revoluție, să iasă în stradă și să lupte, deși nu era prea clar cu cine. La televizor se vorbea despre teroriști care încearcă să îl apere pe Ceaușescu, împușcând oameni nevinovați, iar eu auzisem pe stradă zgomotul armelor care trag, ce‑i drept la mare depărtare. Înclinam să cred că e mai bine să stăm în casă, că e prea periculos să ne vânturăm pe străzi, dar sora mea era hotărâtă să devină eroină.
Cam pe atunci a apărut la televizor informația că teroriștii circulă prin canalizarea Bucureștiului și că vor ataca spitalul Budimex ca să omoare copiii care sunt internați acolo. Budimex era la doi pași de blocul unde ne găseam, așa că misiunea istorică a soră-mii a căpătat și un obiectiv precis: să apărăm copiii de teroriști. După câteva minute au început să se audă din stradă strigăte care ne chemau să ieșim și să apărăm spitalul — mie tot nu-mi era clar ce putem face cu mâinile goale in fața unor inși despre care se spunea că sunt înarmați până în dinți.
Am ieșit mai mult împins de la spate, nu înainte de a‑mi strecura pe mâneca pufoaicei un cuțit mare de bucătărie — nu știu la ce mi-ar fi fost de folos, dar m‑am simțit mai bine știind că îl am cu mine. Am ajuns repede lângă porțile spitalului unde lumea deja se strânsese în număr mare și se învârtea confuză, în căutarea unui fel de a se organiza. Dintre toți se distingea un individ beat pulbere, cu un topor în mână, zbierând că vin teroriștii și că trebuie să fim cu ochii în patru. Oprea fiecare dintre puținele mașini care treceau încet printre oamenii ce blocaseră strada și le verifica minuțios în portbagaj, ca nu cumva să transporte arme sau teroriști. La un moment dat lichidele pe care le consumase din abundență s‑au cerut evacuate, așa că s‑a dus la gardul spitalului și — fără nici o jenă — s‑a ușurat în văzul tuturor.
În timpul ăsta o Dacie crem a fost oprită de ceilalți pe stradă și verificată atent — constatând că nu e nimic suspect lumea i‑a spus șoferului că poate pleca, însă exact când mașina pornise de pe loc a apărut cetățeanul turmentat, alergând disperat în timp ce-și îndesa bijuteriile de familie înapoi în pantaloni, cu toporul ridicat amenințător și zbierănd că nu trece nimeni până nu‑l verifică el. Din două lovituri rapide a făcut praf parbrizul și un far. Cineva a strigat că l‑au verificat și că e în regulă, iar bețivul s‑a calmat brusc și a zis “a, bine, atunci du-te” și și‑a văzut mai departe de patrularea vigilentă. M‑am uitat cu subînțeles la soră-mea, încercând s‑o determin să plecăm din adunătura aia de nebuni. Până la urmă s‑a lăsat convinsă, deși pe drum a continuat să mă ironizeze că sunt un fricos.
(va urma)
12:01
Ma grabesc sa comentez si promit ca ma opresc la acest prim comentariu:
Am trait, simtit, participat, am fost manipulat, mi-am dat seama de adevar, am fost confuz, am fost lucid, de la inceput si pana la sfarsit, in Bucuresti, pe tot parcursul acestei mascarade. A mers pentru ca aceste scenarii sunt facute pentru “lumi” neinformate si indobitocite. Povestea continua, la noi si aiurea. La noi fara morti, la altii cu mii de victime.