La Bu­cu­rești am co­bo­rât din tren într-un fur­ni­car in­fer­nal. Oa­me­nii se îm­bu­l­zeau în toate di­rec­ți­ile, apa­rent fără nici o no­imă. Toți vor­beau des­pre morți, des­pre arme și gloanțe și pă­reau com­plet dez­o­rien­tați. Nu se știa ce tre­nuri vor mai pleca, nici când, era un haos per­fect. Pa­che­tul de brazi cu care ră­mă­se­sem mă cam în­curca, dar l‑am ur­cat pe umăr și am în­cer­cat să mă în­drept spre ie­și­rea din gară. După multă stra­da­nie am re­u­șit să ajung la me­trou și să mă sui în el. Din­colo de de­grin­go­lada ge­ne­rală, plu­tea peste toți un aer de en­tu­zi­asm co­pi­lă­ros, ames­te­cat cu o stare de eu­fo­rie di­fuză, ca o fe­ri­cire care îi cu­prin­sese pe toți, dar pe care ni­meni nu știa s‑o ex­plice.

Acasă ai mei erau prin ve­cini, cu ușile des­chise vraiște, în cul­mea fe­ri­ci­rii. Mama m‑a în­tâm­pi­nat stri­gând că am scă­pat de Ceau­șescu, iar eu i‑am zis să vor­bească mai în­cet că nu se știe dacă roata nu se în­toarce încă o dată — mie tot ce ve­deam și au­zeam mi se pă­rea in­cre­di­bil. Soră-mea era su­res­ci­tată și vroia la re­vo­lu­ție, să iasă în stradă și să lupte, deși nu era prea clar cu cine. La te­le­vi­zor se vor­bea des­pre te­ro­riști care în­cearcă să îl apere pe Ceau­șescu, îm­puș­când oa­meni ne­vi­no­vați, iar eu au­zi­sem pe stradă zgo­mo­tul ar­me­lor care trag, ce‑i drept la mare de­păr­tare. În­cli­nam să cred că e mai bine să stăm în casă, că e prea pe­ri­cu­los să ne vân­tu­răm pe străzi, dar sora mea era ho­tă­râtă să de­vină ero­ină.

Cam pe atunci a apă­rut la te­le­vi­zor in­for­ma­ția că te­ro­riș­tii cir­culă prin ca­na­li­za­rea Bu­cu­rești­u­lui și că vor ataca spi­ta­lul Bu­di­mex ca să omoare co­piii care sunt in­ter­nați acolo. Bu­di­mex era la doi pași de blo­cul unde ne gă­seam, așa că mi­siu­nea is­to­rică a soră-mii a că­pă­tat și un obiec­tiv pre­cis: să apă­răm co­piii de te­ro­riști. După câ­teva mi­nute au în­ce­put să se audă din stradă stri­găte care ne che­mau să ie­șim și să apă­răm spi­ta­lul — mie tot nu-mi era clar ce pu­tem face cu mâi­nile goale in fața unor inși des­pre care se spu­nea că sunt îna­r­mați până în dinți.

Am ie­șit mai mult îm­pins de la spate, nu îna­inte de a‑mi stre­cura pe mâ­neca pu­foai­cei un cuțit mare de bu­că­tă­rie — nu știu la ce mi-ar fi fost de fo­los, dar m‑am sim­țit mai bine ști­ind că îl am cu mine. Am ajuns re­pede lângă por­țile spi­ta­lu­lui unde lu­mea deja se strân­sese în nu­măr mare și se în­vâr­tea con­fuză, în că­u­ta­rea unui fel de a se or­ga­niza. Din­tre toți se dis­tin­gea un in­di­vid beat pul­bere, cu un to­por în mână, zbie­rând că vin te­ro­riș­tii și că tre­buie să fim cu ochii în pa­tru. Oprea fi­e­care din­tre pu­ți­nele ma­șini care tre­ceau în­cet prin­tre oa­me­nii ce blo­ca­seră strada și le ve­ri­fica mi­nu­țios în por­tba­gaj, ca nu cumva să trans­porte arme sau te­ro­riști. La un mo­ment dat li­chi­dele pe care le con­su­mase din abu­n­dență s‑au ce­rut eva­cu­ate, așa că s‑a dus la gar­dul spi­ta­lu­lui și — fără nici o jenă — s‑a ușu­rat în vă­zul tu­tu­ror.

În tim­pul ăsta o Da­cie crem a fost oprită de cei­lalți pe stradă și ve­ri­fi­cată atent — con­sta­tând că nu e ni­mic sus­pect lu­mea i‑a spus șo­fe­ru­lui că poate pleca, însă exact când ma­șina por­nise de pe loc a apă­rut ce­tă­țea­nul tur­men­tat, aler­gând dis­pe­rat în timp ce-și în­desa bi­ju­te­ri­ile de fa­mi­lie îna­poi în pan­ta­loni, cu to­po­rul ri­di­cat ame­nin­ță­tor și zbie­rănd că nu trece ni­meni până nu‑l ve­ri­fică el. Din două lo­vi­turi ra­pide a fă­cut praf par­bri­zul și un far. Ci­neva a stri­gat că l‑au ve­ri­fi­cat și că e în re­gulă, iar be­ți­vul s‑a cal­mat brusc și a zis “a, bine, atunci du-te” și și‑a vă­zut mai de­parte de pa­tru­la­rea vi­gi­lentă. M‑am ui­tat cu su­bîn­țe­les la soră-mea, în­cer­când s‑o de­ter­min să ple­căm din adu­nă­tura aia de ne­buni. Până la urmă s‑a lă­sat con­vinsă, deși pe drum a con­ti­nuat să mă iro­ni­zeze că sunt un fri­cos.

(va urma)


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Anonymous

    Ma gra­besc sa co­men­tez si pro­mit ca ma opresc la acest prim co­men­ta­riu:
    Am trait, sim­tit, par­ti­ci­pat, am fost ma­ni­pu­lat, mi-am dat seama de ade­var, am fost con­fuz, am fost lu­cid, de la in­ce­put si pana la sfar­sit, in Bu­cu­resti, pe tot par­cur­sul aces­tei mas­ca­rade. A mers pen­tru ca aceste sce­na­rii sunt fa­cute pen­tru “lumi” ne­in­for­mate si in­do­bi­to­cite. Po­ves­tea con­ti­nua, la noi si aiu­rea. La noi fara morti, la al­tii cu mii de vic­time.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.