A doua zi am plecat înapoi la Râmnic. Drumul până la gară a decurs destul de bine, după ce la gura de metrou m‑am supus unei percheziții minuțioase făcute de niște adolescenți și un individ cu o armă în mână. Plutea o periculoasă stare de neîncredere generală, stimulată de focurile de armă care se auzeau în depărtare, dinspre centrul orașului. Nimeni nu avea încredere în nimeni. Am reușit să iau bilet la un tren care pleca spre Moldova, deși nu era clar în ce stații va opri. Am întrebat pe peron pe un angajat CFR dacă trenul ăla va opri la Râmnic și mi‑a zis că nu știe, crede că da. De alături un ins mi‑a spus să nu-mi fac griji, dacă nu oprește pot să trag semnalul de alarmă, că acuma nu mai e comunism să ne oblige miliția să facem ce vrea Ceaușescu, acuma e democrație. M‑am uitat lung la el, încercând să-mi dau seama dacă e beat. Nu părea.
Trenul a fost înfiorător de aglomerat. Am reușit cu greu să mă urc și să închid ușa trenului, rămânând pe trapa aceea orizontală care acoperea scările vagonului. Greutatea mea și a celui de lângă mine asigurau și închiderea ușii, care nu se putea deschide dacă cineva stătea acolo. Drumul a fost lung, cu multe staționări prin diverse halte obscure, unde ne opream din motive neînțelese de nimeni. După ce am trecut de Buzău, lumea de pe coridor a început să discute că ne apropiem de marile unități militare de la Râmnic și Focșani, iar cineva a zis că a auzit că acolo atacă acum teroriștii, ca să preia tancurile și să pornească contra Bucureștiului.
Pe la mijlocul distanței dintre Buzău și Râmnic trenul s‑a oprit în câmp. Cineva a strigat că o să tragă teroriștii în tren, că o să ne ciuruiască și o panică generală i‑a cuprins pe toți. Într‑o clipă toată lumea a început să împingă spre ieșirile din vagon, în dorința absurdă de a coborî imediat. Cu spatele lipit de ușa vagonului, care era blocată de chiar propria mea greutate, smuceam disperat și inutil de mâner, încercând să deschid ușa. Presiunea mulțimii mă strivea din ce în ce mai tare, nu mai puteam respira și o clipă am crezut că acolo mi‑e sfârșitul. Am avut noroc că undeva în apropiere erau niște copii și cineva a strigat cineva să nu se mai împingă că‑i omoară. Lumea s‑a potolit pentru o clipă. Am putut trage aer în piept și apoi trenul a inceput să se miște, ceea ce i‑a liniștit treptat pe toți.
Am coborât pe peronul din Râmnic fericit să scap din nebunia din tren. Orașul era scufundat în beznă, doar la gară ardea un bec chior, iar altul se zărea luminând departe, către primăria orașului. Am mers pe străzi precaut, neștiind la ce să mă aștept după isteria revoluționarilor bucureșteni, care opreau și verificau pe oricine li se părea suspect. Aproape de centrul orașului am dat peste un tip îmbrăcat în uniformă de gărzi patriotice, care fuma sub un bec stradal, privindu-mă curios în timp ce mă apropiam. Avea o armă pusă pe umăr, dar nu părea agresiv. “De unde vii, frățioare?” m‑a întrebat când am ajuns la câțiva pași de el. “De la București”, am răspuns politicos, grijuliu să nu trezesc nici o suspiciune. “Ce‑i pe-acolo? E jale, așa‑i?”. I‑am citit repede starea de spirit și am intrat în jocul lui: “Da, frățioare, dar învingem, nu se mai poate altfel”. “Clar” a răspuns el și a zâmbit fericit, apoi a tras din țigară adânc și a strâns ușor arma sub braț ca și cum ar fi vrut să mă asigure că știe ce are de făcut dacă cineva s‑ar fi împotrivit revoluției de pe strada lui. Am plecat, lăsându‑l să viseze că democrația la Râmnicu Sărat izvora din el, dimpreună cu rotocoalele de fum ale țigării.
Am ajuns acasă obosit și înfrigurat. Râmnicul avea și el propriile sale zvonuri: cică teroriștii trăgeau prin geamurile apartamentelor și omorau oamenii în casă, așa că trebuia să ținem draperiile trase și să mergem aplecați în dreptul geamurilor. Eu, pozând în revoluționarul călit în vâltoarea Bucureștiului, găsisem prilejul să mă dau deștept și explicam că nu o să tragă nimeni în noi, că n‑are nici o noimă să își piardă teroriștii vremea omorând oameni neimportanți din punct de vedere militar sau politic. Soacra mea se necăjea din cale afară și mă ruga să îi fac hatârul. De gura ei mă aplecam nițel când eram în dreptul unui geam. Sau poate că mă înfiorau nițel și pe mine focurile de armă ce se auzeau aproape continuu dinspre unitățile militare de la marginea orașului.
Pe 25 decembrie am stat toată noaptea în fața televizorului, așteptând să vedem comunicatul important către țară. Am asistat la execuția soților Ceaușescu cu un fel de satisfacție a faptului că schimbările sunt ireversibile, amestecată cu perplexitatea față de un simulacru de proces, în care avocatul apărării și‑a acuzat clientul mai dur decât procurorii. M‑am întrebat atunci dacă așa arată democrația pe care se spunea că o instaurăm, cu procese contrafăcute și cu dreptul de a face orice avem chef, și dacă, de fapt, știe cineva dintre toți cei ce păreau să fie în fruntea țării ce e aia democrație. Dar eram prea obosit, iar în casă era prea frig ca să mai zăbovesc asupra unor așa de complicate întrebări. Așa că am mai privit o dată bradul perfect pe care îl adusesem din munți și pe urmă m‑am culcat și am visat că trag semnalul de alarmă într-un tren încălzit.
Revoluția izbândise.
Lasă un comentariu