De mulți ani discursul critic al societății civile — acela firav care mai există — s‑a concentrat pe comportamentul inacceptabil al clasei politice, pe tupeul ei nemăsurat și pe nevoia de a înceta imediat din a‑și promova propriile interese în defavoarea celor ale țării. Au curs “tone de cerneală” pe această temă și, deloc surprinzător, efectele au fost nule. Evident, ceva nu e în regulă: ori politicienilor nu le pasă de opinia publică, ori nu consideră că e adevărat ceea ce se spune despre ei.
Dragoș Paul Aligică — un jurnalist pe care îl prețuiesc pentru ascuțimea analizelor, chiar dacă nu ne întâlnim întotdeauna în opinii — face din nou inventarul tupeului, nesimțirii și corupției politicienilor. “Este incalificabil. Este incredibil. […] Sunt pur și simplu pe față purtători de interese și de cuvânt ai unei rețele de influență si corupție”. Mesajul este același, indignarea e veche. Da, clasa politică e coruptă și incompetentă. Și da, nu ascultă vocea societății civile. Dar eu cred că jurnalistul se înșeală când spune că e vorba de tupeu și nesimțire arogantă.
În toate discuțiile pe care am reușit să le port cu oameni care au stat în preajma politicienilor sau care au lucrat cu ei am întrebat același lucru: cum se raportează politicianul român la critica adusă de societate privind corupția și incompetența clasei politice? Unanim am primit același răspuns: pentru ei nu există noțiunea de corupție și incompetență. Ceea ce fac ei, adică exact ceea ce vedem și noi, tupeul și nesimțirea, abuzurile și bâlbâielile penibile sunt pentru ei parte a definiției termenului de politică. Așa cred ei, cu adevărat, că se face politică. N‑au nici o problemă să mintă, să ascundă adevărul, să facă trafic de influență sau să primească șpagă pentru că toate astea fac parte din normalitatea lor, este comportamentul firesc al unui om politic. E, deci, inutil să le vorbim despre deviațiile lor de comportament. Ei sunt convinși că noi, ceilalți, nu avem capacitatea de a înțelege complexitatea fenomenului politic, meandrele complicate ale mentalității de politician, imposibilitatea de a avea o strategie coerentă în condițiile jocului politic actual. De aceea sunt imuni la toate aceste critici, mai ales că vocile care îi muștruluiesc aparțin unei minorități. Prostimea nu pricepe. Iar cei care nu sunt proști sunt vânduți dușmanilor politici.
Cred că Dragoș Paul Aligică face apoi încă două erori: vorbește despre nevoia ca elitele legitime — cele economice, medicale, științifice, academice — să facă un pas înainte și să spună că așa nu se mai poate. Și dă ca exemplu niște declarații ale lui Ilie Năstase, care se gândește să plece din țară — precum prietenul său Depardieu — pentru că clasa politică nu performează și nu oferă transparență în privința felului în care folosește taxele percepute de la cetățeni. Domnul Ilie Năstase are — în principiu — dreptate. Domnul Aligică face însă o asociere nu tocmai potrivită între un fost tenisman — curvar, miștocar și nu foarte educat, actualmente un fel de crai bătrân și cam libidinos — și elitele legitime ale României. În aceeași linie logică am putea spune de pildă că din această elită face parte și Hagi, care tocmai îl scoate pe nașul Becali din pușcărie câteva ore pe zi, pasămite Doamne să presteze muncă la club. Probabil că va înveli ciocolata în staniol, împreună cu marmotele.
A doua eroare se referă la legitimitatea elitelor la care se gândește el. Românii nu vor urma niciodată niște oameni de știință, scriitori, artiști sau profesori universitari. Sunt dubioși, au știință de carte exagerat de multă și vorbesc într-un limbaj pe care nu‑l înțeleg. Elitele reale românilor sunt cele de la Capatos și din ziarul Click. Dacă oprim pe stradă românii și facem un sondaj vom afla că mulți mai mulți știu că Bianca Drăgușanu și‑a tras‑o la Paris cu Adrian Cristea, înșelându‑l pe bărbat’su, ăla care prezintă vremea la ProTv, decât cei care știu că Andrei Pleșu a scos de curând o carte nouă. Asta și pentru că aparițiile editoriale nu apar la știrile de la ora 19, pe când fufele și “prinții” da.
Și asta e foarte interesant: de ce alte popoare reușesc să recunoască adevărata valoare și să se raporteze la ea, dar românii nu? Motivul e — după părerea mea — simplu: narcisismul. Ne place atât de mult de noi înșine încât valoarea n‑o putem imagina și recunoaște decât în cei asemenea nouă. Cred că soluția pentru România este cineva care să ne convingă că nu suntem chiar așa de frumoși, deștepți, harnici, viteji și nedreptățiți de istorie cum ne credem.
22:01
Nu stiu daca popoarele despre care vorbesti recunosc adevarata valoare si, cu atat mai putin, nu stiu daca se raporteaza la ea. Popoarele acelea traiesc intr-un mediu social cu reguli clare si cu o stratificare auto recunoscuta de majoritatea membrilor societatii. In sanul acelor popoare s‑a trecut de mult de etapa in care toata lumea se pricepe la toate lucrurile. Ei au inceput de cateva sute de ani “sa-si vada de treaba”. Si daca nu sunt lasati sa-si vada de treaba actioneaza in comunitate.
Noi nu stim inca ce inseamna sa actionezi in comunitate, noi suntem in faza in care ne pricepem la toate si la nimic si, cel mai grav lucru, n‑am devenit inca un popor!
2:01
Popoarele occidentului european reușesc să-și pună în valoare personalitățile si talentele lor. La asta mă refeream, că recunosc valoarea în cei merituoși și astfel își valorifică elitele, progresând împreună cu ele. Poate nu la modul ideal, dar în mod evident mai bine decât noi, care — ai dreptate — nici măcar popor nu suntem.
10:01
100% de acord. Exact asta am dorit sa spun, referitor la valori, merite, personalitati, talente, prin sintagma “stratificare auto recunoscuta de majoritatea membrilor societatii”.
16:01
eu cred că Ilie Năstase, și alții ca el, ar putea juca rolul ”idioților utili”, expesie care‑i aparține tot lui Aligică, referitor la protestele cu Roșia Montană. iar accentul nu cădea pe Ilie sau pe elite, ci pe o acțiune de stradă care ar spulbera puterea sau măcar merita încercat.
iar asta nu anulează sau diminuează judecata ta.