Când eram ca tine și deveneam neliniștit în așteptarea unui eveniment oarecare, mama obișnuia să-mi spună să am răbdare. Eu eram însă convins că am avut destulă și că lucrurile trebuie să se întâmple atunci și acolo, pentru că așa vreau eu. “Cu răbdarea treci și marea”, mai adăuga uneori mama, dar rareori replica asta a avut un efect liniștitor asupra mea. Mai târziu, elev de liceu, am locuit împreună cu bunicii mei materni, iar ritmul vieții lor în orășelul bucovinean era unul care implica răbdarea la fiecare pas. De la ei am înțeles — deși atunci n‑am apreciat cu adevărat această lecție — că lucrurile durabile, cele care contează și cu care poți să te mândrești, se fac cu răbdare.
Poate că ai auzit vorbindu-se despre ADHD, sindromul deficitului de atenție, al incapacității de concentrare pentru o perioadă mai lungă asupra unui anumit subiect. Probabil că și eu am suferit cândva de această așa-zisă tulburare comportamentală, doar că la vremea aceea încă nu fusese inventată. Ceea ce m‑a ajutat n‑au fost niște pastile prescrise de vreun psiholog, ci răbdarea cu care cei din jurul meu mi-au repetat valorile în care trebuie să cred și pe care trebuie să mă sprijin în timp ce mă îndrept către viitor. Poate că munca lor a fost ceva mai lesnicioasă fără tentațiile internetului și televizorului.
Ca și mine acum mulți ani, nu ai răbdare. Cum ar putea fi altfel comportamentul tău când în juru-ți se petrec atât de multe lucruri, cu o viteză amețitoare și nu e nimeni să te ghideze cum să selectezi ce e relevant pentru tine și ce nu? Sunt peste o sută de canale pe televizoarele din casă, fiecare dintre ele rulând imagini despre politică, natură, tampoane, manele, fufe și cocalari, muzică hip-hop, medicamente și mâncare din plic. La doi pași e calculatorul care îți deschide prin internet o lume și mai bogată în conținut, de la wikipedia la pornografie. Apoi jocurile de pe computer și cele de pe telefonul mobil. Și Whatsup, și chat, și Facebook. Cu care să incepi, pe care să‑l lași, la vârsta când curiozitatea nu-ți mai încape în orele unei zile? Cine să te ghideze să alegi? Părinții? Ei spun că îți oferă toate condițiile: uite, ai și calculator, ai și televizor în cameră, ți-au luat și smartphone, vezi ce părinți buni ai? Și te duc la tenis, la karate, la engleză, la mall, la film, la aquapark. Însă încet-încet, fără să știi de ce, simți că pentru tine nimic nu mai pare îndeajuns, niciodată.
Ai să crești. Și va veni vremea să devii adult, să devii independent, așa cum acum visezi și simți că nu mai ai răbdare până să se întâmple asta. Și după vreo doi ani de muncă, când de-abia ai deschis ochii spre toate cele pe care le ai de învățat și de experimentat, ai să începi să te gândești cum să devii manager sau șef. Orice care să presupună mai puțină muncă, mai multă putere, mai mult orgoliu. Asta ți-au spus și părinții tăi, că se străduie să îți ofere o viață mai ușoară, mai bună — tu nu faci decât să urmezi calea pe care ei ți-au arătat‑o. La fel ca acum, ai să simți că nu mai ai răbdare să selectezi, să acumulezi, să crești metodic, cu gândul la viitorul tău. Și vei căuta norocul, bafta, momentul în care poți să exploatezi o oportunitate ca să scurtezi calea către succes. Dar pentru că n‑ai muncit pentru succesul prea ușor dobândit, nu vei simți decât o satisfacție trecătoare, după care vei vrea altceva, mai mult, mai repede. Nimic nu-ți va părea îndeajuns, niciodată.
Sau poate că vei ajunge la concluzia că o carieră nu te mulțumește, oricâte oportunități ai putea fructifica. Ai să vrei să devii propriul tău stăpân, pentru că simți cum pulsează în sângele tău spiritul unui antreprenor. Și ai să cauți ideea genială care să te umple de bani peste noapte și să-ți aducă succesul instantaneu. Doar că ideile geniale nu vin la comandă și-atunci o să te mulțumești cu o oportunitate speculată fără scrupule, așteptând apoi să apară următoarea. Iar dacă nu va apărea prea curând, ai să te plictisești de așteptat următorul câștig gras și ai să pleci urechea la drăcușorul ăla neastâmpărat care-ți tot șoptește că se pot câștiga bani frumoși făcând afaceri la negru. Însă fiecare câștig, oricât de mare va fi el, nu-ți va satisfacția pe care ai căutat‑o, sentimentul acela intim — când ești doar tu cu tine — că ai reușit, că viața ta are un rost. Ai să te împăunezi pe dinafară cu penele omului de afaceri de succes și cu cât mai nesigur ai să fii de adevărul acestei imagini, cu atât o vei impopoțona mai tare cu mașini scumpe, femei tinere și extravaganțe costisitoare. Nimic nu-ți va părea îndeajuns, niciodată.
Vezi deci, dragul meu, că, dacă vei continua pe el, drumul pe care ai pornit nu-ți va aduce prea multă fericire. Dar nu pentru că suferi de ADHD. Nu te vor ajuta niște pastile prescrise de un doctor sponsorizat de o companie de medicamente. Singurul lucru de care ai nevoie e să încetinești cursa asta nebună în care te-au înscris nerăbdarea ta și proprii tăi părinți și să înveți să pui în fiecare zi o cărămidă la fundația viitorului tău. Va veni și vremea independenței și a micilor capricii, dar acum trebuie să înveți și să aștepți. Adică să ai răbdare. Așa că pune deoparte telefonul mobil, închide televizorul și computerul, du-te la părinții tăi și întreabă‑i: ce înseamnă “cu răbdarea treci și marea”? Dacă ai noroc, își vor aminti.
18:01
Mi-au cerut prietenia, pe facebook, 2 copii, de la țară de la mine.
Au o treime, respectiv mai puțin de o treime din vârsta mea.
Unuia nu‑i place școala, celuilalt nu‑i place munca — știu de la părinții lor și din cauza status-uri cu care defilează pe facebook. Așa încât nu le-am putut accepta prietenia. Dar nici n‑am îndrăznit să le transmit ceva, via facebook. M‑a descumpănit această lipsă de aplecare spre învățare și răbdare. Răbdarea de a deveni mare, în loc de a se uita pe gaura facebook-ului în sufrageria adulților.
11:01
Poate ca ar fi o idee buna sa le trimiti articolul lui Sorin.
10:01
Dragi parinti
Trimiteti scrisoarea de mai sus copiilor vostri sau, daca sunt prea mici, cititi-le‑o. Merita sa incercati sa‑i salvati.
Cu drag,
Ciprian
10:01
excelent … pun pe pagina cercului meu de educație publică pentru elevii mei …
și am să citesc această scrisoare la clasă …
Mulțumesc !