Se fac acuși zece ani de când Băsescu e președinte și zău dacă pot să spun cu certitudine ce va lăsa în urma lui când va pleca. Cu excepția unei istorii contemporane cât se poate de colorată, moștenirea regimului băsist este la fel de inutilă românilor precum cea a regimului moș-iliesc. Nimic durabil nu pare să decurgă din cele două mandate, mai ales că puterea uselistă amenință să răstoarne cu fundul în sus chiar și puținele realizări pozitive, de îndată ce marinarul va trage la țărm. Și atunci, mă întreb, care este bilanțul lui Băsescu după toți anii ăștia?
În ultimii ani a devenit campionul luptei împotriva corupției și nu zic că asta e ceva rău sau că n‑ar trebui s‑o facă. Dar, așa cum au observat și alții, notez si eu că lupta lui a fost dusă doar la nivelul clasei politice. Sigur că răul pornește de sus, dar a încerca să tai capul peștelui care e împuțit până la coadă e absolut inutil. Nația română a avut, are și pare că va avea în continuare o uimitoare capacitate de a identifica și promova din rândurile pe indivizii cei mai abjecți, cei mai borfași și mai lipsiți de caracter. În fața unei astfel de vitalități populare soluția nu e să te bați cu câțiva politicieni, ci cu cauzele care îi aduc în față. Iar cauzele astea au rădăcini adânci în corupția măruntă a fiecărei zile, pe care aproape fiecare român o practică: șpaga pentru învățătoare, plicul pentru dom’ doctor, atenția pentru inspectorul fiscal, mita pentru polițist.
Degeaba se revoltă Băsescu despre încălcarea statului de drept, oricât de multă dreptate ar avea. Nouăzeci și cinci la sută din populația României nu știe ce este un stat de drept și habar n‑are cum să analizeze dacă o lege dată de parlament încalcă separația puterilor în stat, drepturile omului sau principiile pe care este fondată Uniunea Europeană. Din motivul ăsta nici nu se iese în stradă când parlamentarii votează o lege prin care se scot pe ei înșiși din categoria funcționarilor publici — majoritatea cetățenilor nu înțeleg miza acestui act normativ.
Inutil se lamentează Băsescu despre proasta guvernare a lui Ponta, chiar dacă așa stau lucrurile. Aprecierea românilor față de o administrație centrală sau locală se bazează pe incredibila lor toleranță față de conducătorii momentului: să fure, dar să facă și pentru țară/oraș/comună ceva. Abuzul de putere nu este doar tolerat, ci considerat un drept al administratorului. Lipsa de strategie e trecută ușor cu vederea, pentru că nu consistența temporală a acțiunii îl interesează pe român, ci satisfacția imediată a kitsch-ului. Câțiva palmieri de plastic aduc mai multe voturi decât un plan bun de urbanism.
Desigur că în zece ani nimeni n‑ar fi putut schimba România din temelii. Dar dacă cineva ar fi început asta temeinic, ne-am fi aflat poate la o treime din drum, adică mult mai departe decât suntem acum. Și poate că o clasă socială de mijloc, mai prosperă și nițel mai educată, împreună cu intelectualitatea română, ar fi avut nădejdea că pot continua efortul de transformare a populației române într-un popor (mai) civilizat. Azi toți cei care ar putea face ceva prin exemplul propriu și prin influența pe care ar putea să o aibă în jurul lor suferă de o cumplită deznădejde născută din inutilitatea de a face gesturi de normalitate într‑o societate care îi îngroapă în corupție și lipsă de educație.
Nu știu cum va consemna istoria acești zece ani, dar pentru mine ei vor rămâne o lecție amară despre imposibilitatea victoriei atunci când pornești războaie de unul singur. Pentru că, în esență, aceasta este greșeala capitală a lui Băsescu: incapacitatea de a alcătui o echipă care să transforme profund România. Și nu pentru că n‑ar fi avut cu cine, nici pentru că i‑ar fi lipsit mijloacele. Blocat în mentalitatea căpitanului de vas comunist, cel cu puteri depline și discreționare, Băsescu și‑a imaginat cum duce vasul numit România prin furtuni și‑l ancorează în apele liniștite ale portului, fără să împartă gloria succesului cu nimeni.
S‑ar cuveni poate ca cineva să facă autopsia acestor zece ani, să reia firul tuturor evenimentelor trecute și să ne spună de ce boală a murit revoluția portocalie a liberalismului românesc. Se pot face multe speculații și scenarii, dar la finalul zilei concluzia e aceeași: a fost un eșec lamentabil. Ziua de azi îi găsește dezbinați pe foștii aliați din 2004, despărțiți nu de ideologie — dacă ea mai contează — ci de propriile orgolii politice, incapabili să mai coaguleze într‑o construcție coerentă și care să dea României echilibrul politic de care are atâta nevoie. Cui îi mai trebuie ideologie de dreapta?
12:01
Cred ca nu erai in cea mai buna dispozitie cand ai scris articolul de mai sus. N‑as zice ca tragand linie dupa Basescu rezultatul e zero. Sunt exemple concrete, vezi derapajele recente pe care a reusit sa le opreasca sau, macar sa le puna sub lupa opiniei publice.
As mai zice ca motivul principal al tuturor problemelor noastre este faptul ca avem o majoritate formata din idioti si bezmetici. Asta este explicatia pentru identificarea și promovarea celor mai abjecti, borfasi si lipsiti de caracter indivizi, in politica si functii de conducere administrativa. Ei sunt exprimarea vointei majoritatii. Trebuie sa intelegem lucrul asta. Noi, ceilalti, suntem, deocamdata, o minoritate. Atata timp cat aceasta majoritate va exista, ”batalia” oricui e o lupta cu morile de vant. La aceasta majoritate trebuie umblat. Prin educatie, prin media si, nu in ultimul rand, prin coercitiune. Din aceasta perspectiva, lupta lui Basescu nu este nici inutila nici lipsita de o strategie clara. Daca te gandesti doar la faptul ca incearca din rasputeri sa scoata la lumina vinovatia lui Voiculescu si a clicii lui de securisti si slugi, vei vedea si vei intelege legatura: majoritate bezmetica si idioata-educatie-media-coercitiune.