Nu m‑am uitat la televizor la deschiderea jocurilor olimpice, dar din ce citesc pe ici-pe colo deduc că a fost o veritabilă demonstrație că rușii n‑au uitat vremea când erau sovietici. Am vazut chiar și niște imagini din spectacolul de deschidere în care simbolurile proletcultiste erau cât se poate de evidente: o Natașă ținând secera și întâmpinând ciocanul lui Ivan. Aș fi zis că Ponta trebuie să fie fericit printre socialiștii lui, dar pe urmă mi-am amintit că el nu e nici măcar socialist. E doar un plagiator ordinar.
Jocurile Olimpice de iarnă au fost mai întotdeauna pentru mine un eveniment secundar, un fel de glumă față de cele de vară. Chiar și faptul că depindeau adesea de condițiile meteorologice le făcea mai neserioase, parcă. Le-oi lua în derâdere și pentru că niciodată n‑am avut sportivi români care să facă performanțe notabile la disciplinele astea, doar niște entuziaști incurabili care se antrenează pe unde nimeresc, concurează cu echipament de împrumutat și zicem bogdaproste când se întorc întregi acasă. Pentru că mulți dintre ei se dau acolo pentru prima oară cu bobul sau sania pe o pârtie olimpică — în România unde să aibă ocazia?
Așa că anul ăsta o să ignor ca de obicei olimpianismul hibernal. În afară de cazul în care aflu că am avut și noi o contribuție remarcabilă. Ceea ce n‑ar fi imposibil — știm deja că Ponta poate să mintă de îngheață pârtiile.
SOCI 2014. Organizatorii Jocurilor Olimpice recunosc greşeala, dar spun că “este ridicol să se insiste asupra unui fulg de nea”
Directorul artistic al ceremoniei de deschidere a JO, Konstantin Ernst, care este şi conducător al Pervîi Kanal, post ce a transmis în Rusia evenimentul de vineri, a recunoscut că atunci când nu s‑au deschis toate cele cinci inele olimpice s‑a folosit pentru telespectatori o imagine de la repetiţii.
|
22:02
Așa le facem noi, silvicultorii: lungi și adânci…
20:02
Alături de frumoasa lui soție (fosta amantă blondă) și cu ochii pe purtătoarea de torță (actuala amantă brunetă) Dedouăoribărbatul, Aldoileadinlumeomuldestat Vladimir Vladimirovici ne‑o trase de‑o mare lecție, la care eu personal am rămas afiș. Printre vodeviluri de curte veche, roți dințate și navete cosmice, hop și secera și ciocanul colorate într-un roșu mai aprins decât sângele celor 10.000.000 de victime ale stalinismului. După zâmbetul larg al Vătafului de la Moscova (el însuși produs al K.G.B. — ului ) am înțeles că nu era (așa cum mă așteptam) un mea culpa (tardiv, dar atât de necesar), ceva de genul căinței germanilor care de 70 de ani își asumă răspunderea pentru atrocitățile nazismului (deși acesta a făcut mai puține victime decât comunismul). Nu, era o sfidare la adresa propriului popor, precum și a celorlalte din jur care au suferit din cauza Luminii de la Răsărit…
Poate că copchiii născuți mai târziu se vor fi bucurat la vederea frumoaselor care alegorice și tablouri vivante cu muncitori și țărani care pun umărul la ctitorirea frumoasei Uniuni Sovietice, dar pentru noi, cei născuți mai demult, cei cu cheia de gât, cei cu sacoșa cu sticle de lapte lăsată la 3 noaptea să țină rând, cei cu curentul oprit seara și cu cititul la lampă, cei care aveam o singură sursă de informație — Europa Liberă, cei care ne temeam de denunțuri la securitate chiar din partea rudelor apropiate, cei care nu aveam curaj să spunem un banc politic într-un grup > 2, știind că din 3 inși unul sigur e colaborator, cei care nu aveam acces la desăvârșirea unei cariere dacă nu erau membri P.C.R., cei care eram obligați să privim la doar 2 ore de program TV și alea exclusiv cu alt mare ctitor, în fine pentru noi cei cu CNP < 1/2, 70… a fost prea mult.
E drept că Rusia nu poate pune o cortină peste 70 de ani de istorie și e problema ei să creadă că primul om în cosmos, electrificarea și mausoleul lui Lenin (care cică e așa bine conservat de‑l mai bărbieresc și azi tot la 2 zile…) pot compensa Arhipelagul Gulag. Deasemenea e drept că, dincolo de liniile trasate de la Moscova, ai noștri români verzi au știut să facă exces de zel cu opresiunea, torturile, arestările intelectualilor, deportările. Și totuși defilarea secerii și a ciocanului nu poate să nu te muște de ochi, mai ales că nu aveau nicio legătură cu contextul sportiv în care se desfășura.
În vremea asta Mikey Mose — Ponta zâmbea cu gura până la urechi, de parcă lăsase acasă o țară așezată pe un făgaș normal, de parcă nu ar fi apucat și el câțiva anișori de lagăr…
Din astfel de gesturi mici se pot trage concluzii mari: condamnarea comunismului nu va fi posibilă atâta timp cât la conducerea țărilor foste comuniste sunt lăsați să ajungă foștii conducători comuniști, sau urmașii acestora.
10:02
Comentariul ăsta merita să fie articol 🙂