Cred că am mai povestit aici despre faptul că plata salariului net către angajat alterează puternic imaginea pe care acesta o are față de stat. De fiecare dată când se schimbă puterea politică în România și apar în peisaj niște vajnici socialiști, din categoria celor care iau banii de la cei care muncesc și îi dau celor care stau degeaba, gândul multora dintre noi se îndreaptă spre efectele concrete pe care le va produce noul guvern. De pildă acum asistăm la o îndelungă ceartă în USL a cărei aparentă miză este câți viceprimminiștri are trebui să avem în guvernul Ponta, dar adevărata îngrijorare — cel puțin a mea — este legată de măsurile economice pe care PSD le va lua dacă PNL părăsește coaliția de guvernare. Iar cota unică de impozitare pare foarte fragilă în fața dorinței de colectare de taxe a baronilor pesediști.
Însă majoritatea dintre companii negociază salariul net cu angajații săi, așa că salariatul român a dezvoltat treptat o filozofie simplă: riscul schimbării taxelor trebuie preluat de angajator. Tuturor ni se pare firesc să fim protejați de haiduciile guvernelor, deși știm bine că cineva totuși plătește efectele lor concrete. Dacă compania dă faliment din cauza suprataxării muncii, nu‑i nimic, ne luăm CV-ul și ni‑l depunem la alte firme, până când găsim un nou loc de muncă. O fi bine?
Dacă negocierea și plata salariului s‑ar face la valorile sale brute, plata taxelor revenindu‑i ca atribuție angajatului, probabil că atitudinea noastră față de administrația politică și guvernare s‑ar schimba destul de mult. Nu ne pasă prea tare de cum se cheltuiesc taxele pe care le plătim pentru că acei bani nu au trecut niciodată prin portofelul nostru. Și chiar dacă pare doar o operație birocratică inutilă, faptul că sumele astea ar trece întâi prin buzunarul nostru ar schimba total relația noastră cu alegerile politice și responsabilitatea pe care am avea‑o față de votul acordat unui partid sau altuia. De pildă electorata lui Ponta ne-ar enerva mai tare decât ne enervează azi, când o considerăm doar o dispută cvasi-amuzantă între guvern și președenție.
Interesant ar fi și felul în care am privi munca la negru dacă salariul plătit ar fi cel brut. Să ne imaginăm că legea fiscală în România ar spune așa: dacă te-am găsit că lucrezi la negru, statul consideră că sumele pe care le-ai încasat sunt salariu brut și va aplica retroactiv la ele taxarea corespunzătoare. Îi va mai conveni lui nea Ion să ia oficial salariul minim pe economie, iar restul să i se dea în mână? Își va asuma riscul ca statul să îi ceară bani când îl va prinde practicând muncă la negru? Și, chiar mai interesant, cine va fi cel care face evaziune fiscală în acest caz? Desigur nu angajatorul, ci angajatul, ceea ce înseamnă că pedepsele penale i s‑ar aplica lui, nu firmei pentru care lucrează.
Nu spun că astfel ar dispărea munca la negru. Probabil că vor rămâne destui români care vor avea curajul sau inconștiența să continuie munca la negru. Dar sunt sigur că mulți își vor schimba atitudinea față de această practică, știind că riscă să ajungă după gratii sau cel puțin să aibă cazier penal. Și asta va avea ca efect o responsabilitate mai mare la vot, va crea o legătură directă între votant și parlamentar, un soi de contract clar în care principala întrebare pe care fiecare dintre noi o va avea va fi: câți bani îmi vei lua din buzunar și ce vei face cu ei? Ceea ce azi nu ne prea interesează. Și pentru că nu ne interesează, alegerile politice le facem după cum ne sugerează Gâdea, Badea sau Turcescu.
Poate că, judecând cu propriul portofel, românii vor face alegeri mai inteligente decât cele la care (cică) și-au utilizat creierul.
Lasă un comentariu