Oameni fără viitor

Zilele tre­cute am văzut pe Face­book cum mai multe per­soane cunos­cute se îngri­jo­rau de cazul fetiței dis­pă­rute de la cole­giul Sava, legându‐l de sigu­ranța copi­i­lor pe străzi. M‐am gân­dit să comen­tez și eu că în majo­ri­ta­tea cazu­ri­lor – peste 80% din ele – dis­pa­ri­ți­ile astea se dove­desc a fi de fapt fuga mino­ru­lui de acasă și cam tot atâ­tea se sfâr­șesc prin întoar­ce­rea sa din pro­prie ini­ția­tivă, dar m‐am abți­nut pen­tru că nu am con­si­de­rat sta­tis­ti­cile astea drept un argu­ment potri­vit la acel moment. Acum aflăm cu toții că fetița vroia să se călu­gă­rească, că și‐a vân­dut tele­fo­nul mobil și lăn­ti­șo­rul de aur și că ple­case spre o mânăs­tire. Din feri­cire a ajuns acolo cu bine și s‐a și întors acasă. Ce a fost în min­tea ei? Mă aven­tu­rez să spe­cu­lez puțin pe acest subiect și să afirm că, în opi­nia mea, ges­tul aces­tei fete nu e chiar atât de sur­prin­ză­tor pe cât ne‐ar părea la prima vedere. Să mă explic.

Știm toți sau ar tre­bui să știm din pro­pria noas­tră expe­riență că ado­les­cența este vâr­sta la care tine­rii caută în jurul lor o anu­mită struc­tură și sem­ni­fi­ca­ție a ceea ce îi încon­joară. Au nevoie ca lumea din jurul lor să aibă sens. Din păcate, în vre­mu­rile de azi, nu‐l găsesc. Școala nu reu­șește să le lămu­rească aceste neli­niști – ce ar fi de aștep­tat de la o insti­tu­ție orga­ni­zată mai degrabă pen­tru a‐și satis­face pro­pri­ile sale nevoi? Se întorc apoi spre părinți și fami­lie, punând ace­eași între­bare, în felu­rite moduri, cu felu­rite cuvinte. Însă majo­ri­ta­tea părin­ți­lor nu sunt capa­bili să ofere un răs­puns. Ei înșiși sunt bul­ver­sați de lumea hao­tică în care tră­iesc, pierzându‐și de mult – dacă au avut vreo­dată – scara valo­ri­lor după care să con­stru­iască un sens al exis­ten­ței pro­prii.

Nu pot să nu com­par situ­a­ția de acum cu aceea din tim­pul când eu însumi eram ado­les­cent. Dife­ren­țele sunt enorme. Posi­bi­li­tă­țile teo­re­tice pe care le are un ado­les­cent azi erau de neîn­chi­puit atunci. Așa că prima ten­ta­ție ar fi să spun că puș­tii din ziua de azi nici nu‐și dau seama ce noroc au să tră­i­ască vre­muri de liber­tate. Dar, înfrânându‐mi acest prim impuls, mă gân­desc la con­for­tul psi­ho­lo­gic pe care un ado­les­cent îl are pri­vind lumea din jurul său. Cu sigu­ranță pen­tru mine a fost mult mai bine din acest punct de vedere. Sen­sul exis­ten­ței unui indi­vid era des­tul de clar cre­io­nat în soci­e­ta­tea comu­nistă, nu exis­tau dubii foarte mari: să faci o facul­tate, să devii ingi­ner, pro­fe­sor sau eco­no­mist, să ai o fami­lie, să lucrezi la o între­prin­dere, să te duci în con­ce­diu la mare, să ai o Dacie per­so­nală și‐un apar­ta­ment de la stat. Necu­nos­când alte alter­na­tive, era sim­plu să fii feri­cit. Ceea ce nu știi, nu te poate răni.

Pen­tru ado­les­cen­ții de astăzi nu e la fel de sim­plu. Apa­rent posi­bi­li­tă­țile sunt neli­mi­tate, dar e incre­di­bil de com­pli­cat să dis­tingi binele de rău, calea corectă de cea către eșec. Cei mai mulți renunță, admit că sen­sul nu există, ceea ce înseamnă impli­cit că vii­to­rul nu are nici un fel de valoare. Nu are rost să devii, nu are rost să te pro­iec­tezi îna­inte. Tot ce pare să aibă sens este să tră­iești anco­rat în azi, acum. În jurul lor noi înșine con­struim sau par­ti­ci­păm la con­struc­ția unui lumi care să suge­reze exact asta. Ne ale­gem repre­zen­tan­ții poli­tici fără să ținem cont de capa­bi­li­tă­țile lor de a pro­iecta un vii­tor pen­tru soci­e­tate, luând în con­si­de­rare doar impre­sia noas­tră de azi, de acum. Ne tra­tăm unii pe cei­lalți cu min­ciuni și into­le­ranță reci­procă, ca și cum nu ne‐am dori să avem un vii­tor comun, ci un pre­zent indi­vi­dual și con­for­ta­bil. Ne con­struim valo­rile per­so­nale pe fun­damente con­su­me­riste, negli­jenți la pro­iec­ția vii­toare a deci­zi­i­lor noas­tre, satis­fă­cuți doar de împli­ni­rea obse­siei noas­tre pen­tru oferta spe­cială, pen­tru pre­țul pro­mo­țio­nal, pen­tru chi­li­pi­rul de acum. Tot ceea ce facem suge­rează că e mai bine să trăim clipa, fără să ne pre­o­cupe ce vine după ea. Feri­ci­rea nu se mai defi­nește prin efor­tul deve­ni­rii încu­nu­nate de suc­ces, ci prin abi­li­ta­tea de a‐ți pro­cura un șir con­ti­nuu de clipe de plă­cere. Indi­fe­rent cum.

Cred că există copii care nu pot accepta această stare de con­fu­zie gene­rală. Nevoia lor de struc­tură e mai mare decât a celor­lalți. Criza per­so­nală care se naște din degrin­go­lada soci­e­tă­ții îi împinge spre a căuta o solu­ție. Sinu­ci­de­rea este una din ele – cea mai tra­gică, mai radi­cală și mai nefi­rească – o decla­ra­ție de nepu­tință per­so­nală în fața per­spec­ti­vei de a trăi într‐o lume hao­tică. Călu­gă­ri­rea este un alt posi­bil răs­puns – reli­gia și mai ales bise­rica pot să fur­ni­zeze acea struc­tură care nu se găsește în soci­e­tate, cu con­di­ția de a‐ți putea amputa îndo­ie­lile rațio­nale și de a te supune necon­di­țio­nat unei puteri divine.

Dar cei mai mulți n‐au nici nebu­nia ges­tu­lui final, nici sub­mi­si­vi­ta­tea necon­di­țio­nată a mona­hu­lui, nici nevoia insa­ți­a­bilă de struc­tură și sens. Sin­gura lor opțiune rămâne să se cufunde în hao­sul coti­dia­nu­lui, să se con­to­pească în degrin­go­lada gene­rală, deve­nind una cu o lume pe care n‐o înțe­leg, pe care unii din­tre ei ar vrea s‐o schimbe, dar pe care toți sfâr­șesc prin a o accepta. Și ast­fel apare urmă­toa­rea gene­ra­ție de părinți care, la rân­dul lor, vor da naș­tere urmă­toa­rei gene­ra­ții de oameni fără vii­tor.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. Irina

    Exce­lenta ana­liza ta si din pacate tris­tul ade­var al lumii in care traim – haos , degrin­go­lada, con­su­me­rim, lipsa de sens. Pune­rea sub sem­nul intre­ba­rii a sen­su­lui lucru­ri­lor a fost si va fi intot­dea­una doar ca acum cred ca este mai acut pt ca soci­e­ta­tea devine din ce in ce mai nebuna. Intr‐adevar "quo vadis"? Spre ceva bun la nivel de soci­e­tate? Nu mi se pare ca sint semne de asa ceva.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu