Oameni fără viitor

Zilele tre­cute am văzut pe Face­book cum mai multe per­soane cunos­cute se îngri­jo­rau de cazul fetiței dis­părute de la colegiul Sava, legându‑l de sig­u­ranța copi­ilor pe străzi. M‑am gân­dit să comentez și eu că în majori­tatea cazurilor — peste 80% din ele — dis­par­iți­ile astea se dovedesc a fi de fapt fuga minoru­lui de acasă și cam tot atâtea se sfârșesc prin întoarcerea sa din pro­prie iniția­tivă, dar m‑am abținut pen­tru că nu am con­sid­erat sta­tis­ti­cile astea drept un argu­ment potrivit la acel moment. Acum aflăm cu toții că fetița vroia să se călugărească, că și‑a vân­dut tele­fonul mobil și lăn­tișorul de aur și că ple­case spre o mână­stire. Din feri­cire a ajuns acolo cu bine și s‑a și întors acasă. Ce a fost în mintea ei? Mă aven­turez să speculez puțin pe acest subiect și să afirm că, în opinia mea, ges­tul aces­tei fete nu e chiar atât de sur­prinză­tor pe cât ne-ar părea la prima vedere. Să mă explic.

Știm toți sau ar tre­bui să știm din pro­pria noas­tră expe­riență că ado­lescența este vârsta la care tinerii caută în jurul lor o anu­mită struc­tură și sem­nifi­cație a ceea ce îi încon­joară. Au nevoie ca lumea din jurul lor să aibă sens. Din păcate, în vre­murile de azi, nu‑l găs­esc. Școala nu reușește să le lămurească aceste nelin­iști — ce ar fi de aștep­tat de la o insti­tuție orga­ni­zată mai degrabă pen­tru a‑și sat­is­face pro­pri­ile sale nevoi? Se întorc apoi spre părinți și fam­i­lie, punând aceeași între­bare, în felu­rite mod­uri, cu felu­rite cuvinte. Însă majori­tatea părinților nu sunt capa­bili să ofere un răspuns. Ei înșiși sunt bul­ver­sați de lumea haotică în care trăi­esc, pierzându-și de mult — dacă au avut vre­o­dată — scara val­o­rilor după care să con­stru­iască un sens al exis­tenței pro­prii.

Nu pot să nu com­par situ­ația de acum cu aceea din tim­pul când eu însumi eram ado­les­cent. Difer­ențele sunt enorme. Posi­bil­itățile teo­ret­ice pe care le are un ado­les­cent azi erau de neînchipuit atunci. Așa că prima ten­tație ar fi să spun că puștii din ziua de azi nici nu-și dau seama ce noroc au să trăi­ască vre­muri de lib­er­tate. Dar, înfrânându-mi acest prim impuls, mă gân­desc la con­for­tul psi­ho­logic pe care un ado­les­cent îl are privind lumea din jurul său. Cu sig­u­ranță pen­tru mine a fost mult mai bine din acest punct de vedere. Sen­sul exis­tenței unui indi­vid era destul de clar creionat în soci­etatea comu­nistă, nu exis­tau dubii foarte mari: să faci o fac­ul­tate, să devii inginer, pro­fe­sor sau econ­o­mist, să ai o fam­i­lie, să lucrezi la o între­prindere, să te duci în con­cediu la mare, să ai o Dacie per­son­ală și-un aparta­ment de la stat. Necunoscând alte alter­na­tive, era sim­plu să fii fericit. Ceea ce nu știi, nu te poate răni.

Pen­tru ado­lescenții de astăzi nu e la fel de sim­plu. Aparent posi­bil­itățile sunt nelim­i­tate, dar e incred­i­bil de com­pli­cat să dis­tingi binele de rău, calea corectă de cea către eșec. Cei mai mulți renunță, admit că sen­sul nu există, ceea ce înseamnă implicit că viitorul nu are nici un fel de val­oare. Nu are rost să devii, nu are rost să te proiectezi înainte. Tot ce pare să aibă sens este să trăiești anco­rat în azi, acum. În jurul lor noi înșine con­struim sau par­ticipăm la con­strucția unui lumi care să sug­ereze exact asta. Ne alegem reprezen­tanții politici fără să ținem cont de capa­bil­itățile lor de a proiecta un viitor pen­tru soci­etate, luând în con­sid­er­are doar impre­sia noas­tră de azi, de acum. Ne tratăm unii pe ceilalți cu min­ci­uni și intol­er­anță rec­i­procă, ca și cum nu ne-am dori să avem un viitor comun, ci un prezent indi­vid­ual și con­fort­a­bil. Ne con­struim val­o­rile per­son­ale pe fun­da­mente con­sumeriste, negli­jenți la proiecția viitoare a decizi­ilor noas­tre, sat­is­făcuți doar de împlinirea obsesiei noas­tre pen­tru oferta spe­cială, pen­tru prețul pro­moțional, pen­tru chilipirul de acum. Tot ceea ce facem sug­erează că e mai bine să trăim clipa, fără să ne pre­ocupe ce vine după ea. Feri­cirea nu se mai definește prin efor­tul devenirii încu­nunate de suc­ces, ci prin abil­i­tatea de a‑ți procura un șir con­tinuu de clipe de plăcere. Indifer­ent cum.

Cred că există copii care nu pot accepta această stare de con­fuzie gen­er­ală. Nevoia lor de struc­tură e mai mare decât a celor­lalți. Criza per­son­ală care se naște din degringo­lada soci­etății îi împinge spre a căuta o soluție. Sin­u­ciderea este una din ele — cea mai trag­ică, mai rad­i­cală și mai nefirească — o declar­ație de neputință per­son­ală în fața per­spec­tivei de a trăi într‑o lume haotică. Călugărirea este un alt posi­bil răspuns — reli­gia și mai ales bis­er­ica pot să furnizeze acea struc­tură care nu se găsește în soci­etate, cu condiția de a‑ți putea amputa îndoielile raționale și de a te supune necondiționat unei put­eri divine.

Dar cei mai mulți n‑au nici neb­unia ges­tu­lui final, nici sub­mi­siv­i­tatea necondițion­ată a mon­ahu­lui, nici nevoia insați­a­bilă de struc­tură și sens. Sin­gura lor opți­une rămâne să se cufunde în hao­sul cotid­i­an­u­lui, să se con­to­pească în degringo­lada gen­er­ală, devenind una cu o lume pe care n‑o înțe­leg, pe care unii din­tre ei ar vrea s‑o schimbe, dar pe care toți sfârșesc prin a o accepta. Și ast­fel apare urmă­toarea gen­er­ație de părinți care, la rân­dul lor, vor da naștere urmă­toarei gen­er­ații de oameni fără viitor.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Irina

    Exce­lenta anal­iza ta si din pacate tris­tul ade­var al lumii in care traim — haos , degringo­lada, con­sumerim, lipsa de sens. Punerea sub sem­nul intre­barii a sen­su­lui lucrurilor a fost si va fi intot­deauna doar ca acum cred ca este mai acut pt ca soci­etatea devine din ce in ce mai neb­una. Intr-adevar "quo vadis"? Spre ceva bun la nivel de soci­etate? Nu mi se pare ca sint semne de asa ceva.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu