Zilele trecute am văzut pe Facebook cum mai multe persoane cunoscute se îngrijorau de cazul fetiței dispărute de la colegiul Sava, legându‑l de siguranța copiilor pe străzi. M‑am gândit să comentez și eu că în majoritatea cazurilor — peste 80% din ele — disparițiile astea se dovedesc a fi de fapt fuga minorului de acasă și cam tot atâtea se sfârșesc prin întoarcerea sa din proprie inițiativă, dar m‑am abținut pentru că nu am considerat statisticile astea drept un argument potrivit la acel moment. Acum aflăm cu toții că fetița vroia să se călugărească, că și‑a vândut telefonul mobil și lăntișorul de aur și că plecase spre o mânăstire. Din fericire a ajuns acolo cu bine și s‑a și întors acasă. Ce a fost în mintea ei? Mă aventurez să speculez puțin pe acest subiect și să afirm că, în opinia mea, gestul acestei fete nu e chiar atât de surprinzător pe cât ne-ar părea la prima vedere. Să mă explic.
Știm toți sau ar trebui să știm din propria noastră experiență că adolescența este vârsta la care tinerii caută în jurul lor o anumită structură și semnificație a ceea ce îi înconjoară. Au nevoie ca lumea din jurul lor să aibă sens. Din păcate, în vremurile de azi, nu‑l găsesc. Școala nu reușește să le lămurească aceste neliniști — ce ar fi de așteptat de la o instituție organizată mai degrabă pentru a‑și satisface propriile sale nevoi? Se întorc apoi spre părinți și familie, punând aceeași întrebare, în felurite moduri, cu felurite cuvinte. Însă majoritatea părinților nu sunt capabili să ofere un răspuns. Ei înșiși sunt bulversați de lumea haotică în care trăiesc, pierzându-și de mult — dacă au avut vreodată — scara valorilor după care să construiască un sens al existenței proprii.
Nu pot să nu compar situația de acum cu aceea din timpul când eu însumi eram adolescent. Diferențele sunt enorme. Posibilitățile teoretice pe care le are un adolescent azi erau de neînchipuit atunci. Așa că prima tentație ar fi să spun că puștii din ziua de azi nici nu-și dau seama ce noroc au să trăiască vremuri de libertate. Dar, înfrânându-mi acest prim impuls, mă gândesc la confortul psihologic pe care un adolescent îl are privind lumea din jurul său. Cu siguranță pentru mine a fost mult mai bine din acest punct de vedere. Sensul existenței unui individ era destul de clar creionat în societatea comunistă, nu existau dubii foarte mari: să faci o facultate, să devii inginer, profesor sau economist, să ai o familie, să lucrezi la o întreprindere, să te duci în concediu la mare, să ai o Dacie personală și-un apartament de la stat. Necunoscând alte alternative, era simplu să fii fericit. Ceea ce nu știi, nu te poate răni.
Pentru adolescenții de astăzi nu e la fel de simplu. Aparent posibilitățile sunt nelimitate, dar e incredibil de complicat să distingi binele de rău, calea corectă de cea către eșec. Cei mai mulți renunță, admit că sensul nu există, ceea ce înseamnă implicit că viitorul nu are nici un fel de valoare. Nu are rost să devii, nu are rost să te proiectezi înainte. Tot ce pare să aibă sens este să trăiești ancorat în azi, acum. În jurul lor noi înșine construim sau participăm la construcția unui lumi care să sugereze exact asta. Ne alegem reprezentanții politici fără să ținem cont de capabilitățile lor de a proiecta un viitor pentru societate, luând în considerare doar impresia noastră de azi, de acum. Ne tratăm unii pe ceilalți cu minciuni și intoleranță reciprocă, ca și cum nu ne-am dori să avem un viitor comun, ci un prezent individual și confortabil. Ne construim valorile personale pe fundamente consumeriste, neglijenți la proiecția viitoare a deciziilor noastre, satisfăcuți doar de împlinirea obsesiei noastre pentru oferta specială, pentru prețul promoțional, pentru chilipirul de acum. Tot ceea ce facem sugerează că e mai bine să trăim clipa, fără să ne preocupe ce vine după ea. Fericirea nu se mai definește prin efortul devenirii încununate de succes, ci prin abilitatea de a‑ți procura un șir continuu de clipe de plăcere. Indiferent cum.
Cred că există copii care nu pot accepta această stare de confuzie generală. Nevoia lor de structură e mai mare decât a celorlalți. Criza personală care se naște din degringolada societății îi împinge spre a căuta o soluție. Sinuciderea este una din ele — cea mai tragică, mai radicală și mai nefirească — o declarație de neputință personală în fața perspectivei de a trăi într‑o lume haotică. Călugărirea este un alt posibil răspuns — religia și mai ales biserica pot să furnizeze acea structură care nu se găsește în societate, cu condiția de a‑ți putea amputa îndoielile raționale și de a te supune necondiționat unei puteri divine.
Dar cei mai mulți n‑au nici nebunia gestului final, nici submisivitatea necondiționată a monahului, nici nevoia insațiabilă de structură și sens. Singura lor opțiune rămâne să se cufunde în haosul cotidianului, să se contopească în degringolada generală, devenind una cu o lume pe care n‑o înțeleg, pe care unii dintre ei ar vrea s‑o schimbe, dar pe care toți sfârșesc prin a o accepta. Și astfel apare următoarea generație de părinți care, la rândul lor, vor da naștere următoarei generații de oameni fără viitor.
11:02
Excelenta analiza ta si din pacate tristul adevar al lumii in care traim — haos , degringolada, consumerim, lipsa de sens. Punerea sub semnul intrebarii a sensului lucrurilor a fost si va fi intotdeauna doar ca acum cred ca este mai acut pt ca societatea devine din ce in ce mai nebuna. Intr-adevar “quo vadis”? Spre ceva bun la nivel de societate? Nu mi se pare ca sint semne de asa ceva.