Iulia, fata de la Sava, s‑a întors acasă. Asta e bine, mama a răsuflat ușurată, poliția și‑a îndeplinit misiunea, călugării și-au arătat ospitalitatea, nașul din tren și‑a demostrat vigilența. Poveștile cu happy-end sunt pe placul tuturor pentru că în urma lor putem ieși la gard și comenta întămplările, speculând asupra amănuntelor, fără să ne apese conștiința că vorbim despre drama cuiva. Iar povestea Iuliei este una numai bună pentru bârfa de la cafeaua de dimineață.
De îndată ce copilul a fost în siguranță s‑a auzit și vocea activiștilor creștini. Cu toții s‑au grăbit să ridice osanale pelerinajului la mânăstire și gestului de a te alătura bisericii prin călugărire, ambele fiind dovada că Iulia este posesoarea unei curățenii spirituale, că este un copil supradotat care înțelege profund relația cu divinitatea. Nu se putea spune așa ceva cât timp încă era căutată și nimeni nu știa care îi era soarta. Imaginați-vă cum ar fi sunat toate aceste polologhii bisericoase dacă — Doamne ferește (sic!) — fetița ar fi fost violată, bătută sau, și mai rău, omorâtă în zilele în care s‑a aflat singură pe drum, dormind prin gări și umblând pe drumuri singuratice. Tot corul de pupători de icoane s‑ar fi repliat repede în tabăra celor care o căinau, dar nici unul n‑ar mai fi îndrăznit să spună că merită să suferi și chiar să mori pentru a‑ți găsi calea spre mântuire prin biserică. Nu ar fi servit cauzei, nu‑i așa?
Ideea asta că un copil de 15 ani are profunzimea înțelegerii religiei mi se pare o completă aiureală. Istoria a consemnat doar câteva genii care au dovedit capacități neobișnuite la vârste fragede și de obicei acele capacități nu se refereau la înțelegere, ci la cunoaștere. La 15 ani nu poți avea decât o sumă de cunoștințe și o înțelegere fragmentară a lumii din jurul tău — pretenția unui discernământ superior, care refuză materialismul și frivolitatea lumească în favoarea dedicației religioase, e ridicolă. De fapt ideea acesta nici nu este menită să exprime un adevăr, ci să transforme întâmplarea într-un instrument de propagandă bisericească, un ciocan cu care să fie pedepsiți cei care contestă biserica: iată, necredincioșilor, cum trebuie să arate un adevărat creștin practicant, iată de ce trebuie urmată fără crâcnire calea bisericii.
Pentru că, până la urmă, miza este finanțarea bisericii, să nu ne ascundem după degete. De aia tună și fulgeră împotriva celor ce vor eliminarea legăturilor dintre stat și biserică. Întreaga dispută mediatică, articolele care preamăresc biserica și așa-zisul ei rol în societate nu au decât scopul de a asigura un flux constant de bani din buzunarele tuturor românilor către conturile patriarhiei. Trebuie să plătim toți pentru biserică pentru că toți trebuie să fim ortodocși — unii dintre noi fervenți adepți ai bisericii, cei mai mulți doar niște practicanți obedienți, iar alții niște loaze contestatare care vor fi mântuite și ele, căci biserica e totuși îngăduitoare, dacă ai cotizat corespunzător. Oare dacă nu ar fi existat finanțarea de stat pentru biserică le-ar mai fi păsat de sufletele celor care nu o recunosc ca mijlocitor către divinitate? Sau i‑ar fi ignorat precum îi ignoră pe budiști, musulmani, evrei și ceilalți “rătăciți” — aproape șapte miliarde — care par să fie in concepția lor îngustă damnați a priori?
Nietzsche spunea că a existat un singur creștin adevărat și acela a murit pe cruce. Eu unul înclin să‑i dau dreptate. Toti ceilalți care se declară adepții săi sunt, prin urmare, mai degrabă aspiranți la statutul de creștin și ar trebui să dovedească prin faptele lor că merită să fie numărați alături de Iisus. Și, oricum, nu în timpul vieții s‑ar putea constata acestă reușită spirituală, pentru că nu ne naștem creștini, ci eventual încercăm să devenim pe tot parcursul vieții. Includerea în rândul creștinilor prin ritualul botezului este — din acest punct de vedere — confuzantă. Există impresia generală că, prin decizia părinților și mijlocirea nașilor, copilul este transformat miraculos într-un veritabil creștin. În realitate nu este decât o declarație “in contumaciam” de aspirație personală, o lepădare de principiile răului simbolizate prin diavol (ceea ce face cu atât mai discutabil momentul botezului creștin, pentru că individul nu face el însuși declarația). Ceea ce ar trebui de fapt să facă fiecare dintre cei ce doresc să devină creștini, este să ducă o viață călăuzită de principiile morale enunțate de Iisus.
Iar asta nu înseamnă neapărat să urmezi calea bisericii. Iisus n‑a avut difuzoare. Iisus n‑a cerut ajutor.
Lasă un comentariu