Știu pe cineva care a trecut prin iad, din care sper să fi parcurs cea mai mare parte a lui și să se afle acum aproape de partea cealaltă, acolo unde soarele încă mai strălucește cu un rost în zorii fiecărei dimineți. Știu pe cineva care acum e plin de iubire și compasiune către ceilalți pentru că a trecut prin inimaginabile încercări, față în față cu moartea, deci știe cât de prețioase sunt lucrurile simple pe care, atunci când nimic nu ne amenință, le credem de la sine înțelese. Știu pe cineva care se bucură de fiecare zi ca de un dar, fără să conteze cine i l‑a făcut: destinul, medicina, propria putere de a răzbate. Uneori nu e important să știi cui să fii recunoscător. Uneori trebuie doar să te bucuri de darurile ce ți se dau.
Știu pe cineva care n‑a fost întotdeauna la fel de generos cu ceilalți. Pe când se credea în putere a fost perfid, a fost egoist. Știu asta pentru că eu însumi am fost ținta răutăților acestui cineva, fără să fi provocat în vreun fel atitudinea asta — nu e o părere, e un fapt, nici nu puteam să‑i cauzez vreun rău. Nu‑i port pică, am supraviețuit. Am câteva cicatrici, dar n‑au fost nici primele, nu vor fi nici ultimele. Îmi pare rău că trece prin atât de mari greutăți. Și-mi pare și mai rău că trebuie să fim loviți de nenorociri ca să înțelegem că răutatea nu e un mod de viață.
Știu pe cineva care probabil și-ar trăi altfel viața dacă ar putea‑o lua de la început. Știu pe cineva care cred că are remușcări pentru cum s‑a purtat cu alții. Știu pe cineva căruia trebuie să‑i mulțumesc pentru că îmi arată cum n‑ar trebui să greșesc.
Lasă un comentariu