Eroare judiciară la Todireni

Era prân­zul când Nelu și Mi­tică in­tra­seră în bir­tul lui Fane Udatu, ca să se în­tâl­nească la un ra­chiu cu Gicu, pri­e­te­nul lor din co­pi­lă­rie. De-acuma se fă­cuse seară, se în­tu­ne­case bine, iar nu­mă­rul pa­ha­re­lor de bă­u­tură nu le mai știa nici unul. Afară era frig, noap­tea de fe­bru­a­rie se anunța ge­roasă și parcă ar mai fi mers încă nițel al­cool, pen­tru drum. Mi­tică făcu un semn cu mână mo­la­tică, de be­țiv: mai adă un rând. Nelu privi cu ochi cețoși cum bă­i­a­tul de la bar se apro­pie cu sti­cla, cum le toarnă în pa­hare și, după ce se în­de­părtă, si­la­bisi cu greutate:

- Și, ia zî bă Gi­cule, cum îi cu ba­nii ceia?

Gicu îl privi fix pen­tru câ­teva clipe, în­cer­când în ace­lași timp să gă­sească cu mâna pa­ha­rul de pe masă. După ce sorbi un pic de ra­chiu, se șterse cu do­sul mâ­ne­cii la gură și ex­plică gân­gav, pen­tru a ze­cea oară:

- N‑auzi, mă, că ie­ram aci­lea în birt acu’ două zile șî nea Va­sile Asa­vei — îl știi, ăla di șchi­oa­pâtă nițel de-un pișior că l‑o lo­vit un cal — stăte’ șî be’ cu niște ve­șini de-ai lui șî sî lă­uda cî o vân­dut gar­so­niera lu’ fii­’sa din Bo­t’­șani, cî aia șică e‑n Ita­lia șî nu sî mai în­toarși. S‑o fi luat cu vriun ita­lian bătrân.
— Așa… șî? con­ti­nuă in­te­ro­ga­rea Nelu.
— Ci, bă, nu mă crezi? Iote aci­lea ie­ram, ie­gzact la masa aiasta șî ei ie­rau co­lea, în colț. Șî i‑o zâs unu’ din­tri ăia cu care be’: șî pi ci vrei sî dai ba­nii, bă Va­sile? Cî la tine banu’ n‑are li­chici, alu­necî prin­tre deș’te… Iar el o zâs: lasă, bă Ghiță, că o să văz eu pi ci îi dau, nu purta tu de grijî, deo­cam­dată i‑am pus ghine în casă șî m‑oi gândi io. Sî mor de n‑o zâs fix așa.
— Așa… șî? urmă Nelu implacabil.
— Șî după aia o zâs că vi­neri se duci iar la Bo­t’­șani, cî fași sor’sa pa­ras­tas de trii ani pen­tru soa­cră-sa și cică șadi acolo pânî du­mi­nicî seara. Nu‑i nime’ acasă‑n seara asta.

Nelu păru mul­țu­mit. Dădu pe gât ce mai avea în pahar.
— Păi să mer­gem, bă, să‑i luăm. Mi­tică, scoal’te!

Mi­tică se ri­dică cu greu, apoi se lăsă să cadă îna­poi în sca­u­nul de lemn.
— Îi di­parti, bă! se plânse el cu voce stinsă. Șî‑i ger afarî…
— Mer­gem pân‑n șen­tru și luăm ta­xiu’ — ho­tărî Nelu autoritar.

Era un fel de a zice că merg în cen­trul co­mu­nei To­di­reni, pen­tru că lo­cul cu pri­cina, aflat în fața pri­mă­riei era mai de­grabă într‑o mar­gine, aproape de șo­seaua că­tre Iași. Ajun­seră cu greu — Mi­tică nu se prea ți­nea pe pi­cioare — și vă­zură de de­parte Da­cia lui Gi­readă, sin­gu­rul taxi din co­mună, care aș­tepta ca în fi­e­care sâm­bătă seară să facă un ban ducându‑i acasă pe ăi’ de li se mu­ia­seră gri­si­nele de la ra­chiu. Pre­cum Mi­tică. Se su­iră tus­trei, Nelu în față, cei­lalți doi în spate, iar Gicu zise cu o voce care se vroia sigură:
— Bă, Ji­readă, du-ni‑n dosu’ mo­rii lu’ Tofan!
— Da’ ci fa­ceți voi acolo, mă? se miră Gi­readă. Nu mai bini vă duc acasî?
— Lasă, bă, nu purta tu de grijî, mer­gem la unchi-miu să cin­stim cu el o ul­șică di vin.

Ta­xiul se urni scăr­țâind din ta­ble. “Nu‑i prost Gicu ai­sta,” se gândi Nelu, “o nimerit‑o bini cu unchi-su’, nea Toa­der, că pe-acolo stă”. Înă­un­trul ma­și­nii era căl­duț, mi­ro­sea pu­ter­nic a ți­gări și a par­fum de la bră­du­țul care se le­găna ve­sel prin­tre cru­cile și icoa­nele ce atâr­nau de oglinda in­te­ri­oară. Tre­cură prin fața po­li­ției, apoi ta­xiul făcu la stânga și încă o dată la stânga și opri.

- Cât ni costî, Gi­readă? în­trebă Nelu.
— Dați și voi cât credeți.
Gicu îi în­tinse o hâr­tie de zece lei.
— Îi bun așa?
— Foarte bun, con­veni Gi­readă, care nu spe­rase la mai mult de cinci lei.

Co­bo­râră, apoi aș­tep­tară să plece taxiul.
— Di ci i‑ai dat așa mult, ăi?
— Lasî, bă, Nie­lule, că ni fa­cem suma acușica.
Mer­seră pe lângă gar­duri, tip­til să nu‑i ză­rească ni­meni, îm­ple­ti­ciți de bă­u­tură și că­lă­u­ziți de Gicu, sin­gu­rul care știa unde stă Va­sile Asavei.
— Ai­cea îi, făcu el semn în drep­tul unei case cu­fun­date în întuneric.
— Câine are?
— Are, da’-i pămpă­lău, am niști sa­lam pen­tru iel, nici n‑o sî latre.
In­trară iute până în tinda ca­sei. Nici urmă de câine. Ușa ve­che de lemn avea o broască proastă, care cedă iute sub apă­sa­rea umă­ru­lui lui Nelu. În casă se îm­păr­țiră în trei, fi­e­care o odaie de că­u­tat. Sco­to­ciră în­de­lung, fără fo­los. Nelu se duse să vadă ce fac ăi­lalți și‑l găsi pe Mi­tică dor­mind pe un pat. Îl în­jură de mamă și se duse după Gicu, în bu­că­tă­rie. Nici ăsta nu gă­sise banii.
— Undi i‑o pi­tit, bă?
— Di un’ sî știu? Ci, crezi că mi‑o zâs undi i‑o pus? se zborși Gicu.

Tă­cură o clipă. Gicu se uită pe geam, apoi continuă:
— Auzi, mă, da’ di când are nea Va­sile fân­tâna în spa­tili ca­sii, că io știam că‑i în fațî?
Nelu tăcu.
— Sî fiu al dracu’, con­ti­nuă Gicu, cre’ că am in­trat la al­t­și­neva… nea Va­sile nu șade aicea.
— Bă, ej’ prost?

Îl lu­ară și pe Mi­tică — și mai ma­h­mur din pi­co­teala în­te­ruptă — și ie­șiră ușu­rel din casă. Pe uliță Gicu făcu stânga și la ur­mă­toa­rea casă le făcu semn: ai­cea îi, clar, acuma‑s pre­cis, uiti fân­tâna. Ușa de la in­trare era mult mai zdra­vănă, nu mer­gea îm­pinsă din umăr, așa că se apu­cară să o for­țeze cu ce gă­siră la în­demână. Doar Nelu și Gicu, pen­tru că Mi­tică se așe­zase în cur pe treapta tin­dei și ador­mise pe loc. Așa i‑a gă­sit po­li­ția, che­mată de Safta Le­onte,  care‑i vă­zuse de peste drum.

* * *

A doua zi, în arest la po­li­ția Bo­to­șani, după ce și-au re­ve­nit nițel din abu­rii ra­chi­u­lui, se mi­rară și ei au­zind că vor fi acu­zați de furt ca­li­fi­cat. Păi ce, așa arată un furt fă­cut de hoți calificați?

(Po­ves­tire in­spi­rată de o știre.)

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...