De câteva zile încoace se vorbește într-una despre grațierea lui Gică Popescu. O mulțime de oameni se agită pe subiectul ăsta, se strâng semnături, se anunță petiții. Privesc toată agitația asta cu o oarecare detașare — nu sunt deloc impresionat de soarta fostului fotbalist, cum nu sunt de a nici unui infractor dintre cei care de la o vreme trec pragul închisorilor.
Tehnic vorbind, grațierea nu poate fi solicitată de suporterii lui Gică Popescu. Legea spune că cererea nu poate fi depusă decât de condamnat însuși — prin semnătură personală sau prin reprezentanții săi legali — sau de familia sa. Deci toată tevatura cu strângerea de semnături nu face nici două parale, fiind menită numai pentru a crea o anumită vâlvă în jurul subiectului și, eventual, pentru a pune o anumită presiune pe președinte, determinându‑l să acorde grațierea, intimidat sau poate chiar tentat de popularitatea pe care ar câștiga‑o în acest mod facil. Va cădea Băsescu pradă acestei presiuni oarecum ispititoare? Îmi place să cred că nu.
Semantic, grațierea este un act de iertare pentru niște fapte comise. Însă se pare că uităm cu toții un detaliu important: iertarea trebuie să fie precedată de două etape importante — recunoașterea greșelii și regretul sincer pentru fapta comisă. Până în ultimul moment al procesului Gică Popescu s‑a prezentat drept nevinovat, o atitudine prostească aș spune, luând în considerare că a plătit prejudiciul produs, recunoscându-și implicit vina. Dacă vrea să fie grațiat, primul lucru pe care ar trebui să‑l facă ar fi să-și recunoască public faptele și să își exprime regretul pentru ele. Abia apoi am putea vorbi despre grațiere.
Dar opiniile favorabile grațierii lui Gică Popescu arată și altceva: cât de profund greșită este concepția românilor despre justiție. Pentru noi justiție înseamnă că în balanța judecății există ceva și pe talerul faptelor bune, nu doar pe cel al faptelor rele. Raționamentul este relativ, nu absolut. Dacă ai făcut și fapte bune, ți se pot trece cu vederea faptele rele. Gigi Becali merită iertat pentru că a făcut biserici și a dat de pomană. Gică Popescu merită iertat pentru notorietatea sa obținută ca jucător de fotbal. O singură faptă bună poate să-ți aducă cu sine o grațiere în alb pentru trecute și viitoare fărădelegi. Pentru români nu are prea mare importanță că răul rămâne nepedepsit, că mesajul transmis potențialilor infractori este incorect. Important e ca “ai noștri” să fie iertați. Iar cine sunt “ai noștri” e și asta relativ — depinde de contextul din momentul judecății.
Modul ăsta de a vedea lucrurile e în concordanță cu felul în care percepem justiția divină, cea care sancționează abaterile de la legile morale creștine — suntem foarte bisericoși, ne închinăm și punem acatiste, dar ne comportăm imoral în fiecare zi. Teoria celor două talere apare din nou: facem păcate zi de zi, dar am dat de pomană și am mers la biserică, iar asta compensează promiscuitatea morală a vieții cotidiene.
De aia sunt înclinat să cred că această percepție morală, acest qui prod quo stabilit în mod neoficial cu clerul ortodox, este ceea ce face biserica atât de importantă pentru români. Până la urmă ea acordă un fel de grațiere în alb pentru imoralitatea în care ne complacem zi de zi: mica și marea corupție, nepotismul, descurcăreala prin furtișag și înșelăciune, minciuna, invidia. Desigur, nu recunoaștem și nu regretăm aceste păcate, iar dovada cea mai bună este că nu ne oprim din a le săvârși.
Nici biserica nu ne vrea sfinți — păcatul este profitabil. Căci oricum ne-am comporta, dacă am pus un bănuț în cutia milei, raiul își va deschide porțile pentru noi. Cum să nu iubești pe cineva care îți promite asta?
Lasă un comentariu