Mai țineți minte cum arătau ziarele pe hârtie? Nu vorbesc de tabloidele contemporane, ci de ziarele serioase din care aflai lucruri utile: Adevărul, România liberă, Expres, Zig-Zag. Toate aveau o secțiune separată de publicitate, unde companiile își putea publica reclamele, iar din banii încasați din publicitate ziarul se putea tipări și distribui. Firește, calitatea conținutului aducea mai mulți sau mai puțini cititori, de unde și căștigurile din publicitate erau proporționale. Însă deosebirea esențială era că eu, cititorul, aveam dreptul de a alege să deschid sau nu pagina cu reclame.
De când presa a trecut pe online, acest beneficiu a dispărut. Vreau sau nu, reclamele îmi sunt împinse cu forța sub nas, ca să le “consum”. Pentru că asta sunt: consumator. Și în primul rând consumator de publicitate. Nu‑i vorbă, au apărut și plugin-urile adblocking (da-le-ar Dumnezeu sănătate ălora de le fac și le întrețin) ceea ce mă mai salvează de la supliciul la care m‑ar supune afișarea tuturor bannerelor comerciale. Dar acum reclama se mută insidios în chiar conținutul informațional. Nu scap, sunt urmărit oriunde m‑aș refugia. Clipurile pe YouTube sunt precedate adesea de o reclamă pe care o pot “sări” în 5 secunde cu satisfacția că nici măcar n‑am auzit la ce se face publicitate. Dar nu mă iluzionez: dacă se va constata că nu cumpărăm destul, companiile ne vor impune să vedem tot clipul publicitar înainte de filmulețul pe care îl doream.
Și, de fapt, de ce se face publicitate? Orice marketer, începător sau experimentat, va răspunde pe loc: așa ne promovăm produsele, așa le facem cunoscute potențialilor clienți. Ok, deci scopul e unul informativ — eu vreau să-mi cumpăr un aspirator și ca urmare mă duc la pagina cu reclame de electrocasnice să văd ce oferte există și să aleg ceva ce mi se potrivește ca preț și funcționalități. Aaa, nu! Nu așa — va replica imediat specialistul în marketing. Noi comunicăm oferta noastră tuturor, nu doar celor care sunt interesați de subiect — punem reclamă în ziar, pe site, la TV, pe panourile de publicitate din oraș, peste tot. Pentru că nu vrem doar să informăm, vrem să tentăm, să sugerăm produsul chiar și celor care nu au nevoie de el. Vrem să manipulăm.
Se spune că publicitatea susține financiar mass-media. Aș fi de acord în totalitate cu afirmația asta, dacă toate reclamele ar fi puse într‑o secțiune separată a publicației, unde să mă duc și să văd ce oferte mai sunt numai dacă și când am eu chef. Pentru că publicitatea îmi este băgată pe gât, dați-mi voie să afirm că afirmația de mai sus e falsă: noi suntem cei care susținem financiar presa. Pentru că bugetul de publicitate al unei companii nu se face pentru a arunca pur și simplu banii pe reclame în ziare și televiziuni, ci cu niște calcule foarte pragmatice despre profiturile pe care le va genera prin cumpărăturile neplanificate, de impuls. Banii vin către ziar de la companii, dar apoi și‑i recuperează cu vârf și îndesat de la noi. Deci, în final, noi plătim mass-media.
Chiar și în televiziune ar fi posibilități de separare a publicității. Aș face de pildă un canal de publicitate sau chiar mai multe, organizate pe industrii, unde aș percepe taxe pentru reclame și aș redirecționa încasările către televiziunile publice și private. Compania ar putea să indice către cine se duc banii, iar postul care beneficiază de sponsorizare va publica în pauzele dintre emisiuni lista sponsorilor săi. Atât. Fără nici o altă reclamă. Nu credeți că televiziunile ar putea astfel fi încurajate să producă o calitate mai bună a conținutului media, eliberați de presiunea punctelor de rating care se traduc în minute de publicitate? Iar alte venituri ar putea să vină dintr‑o taxă pe care să mi‑o ceară mie, telespectatorul. Caz în care aș plăti doar dacă mi se pare că mi se oferă emisiuni de calitate.
Și mediul politic vorbește continuu, mai ales de când a început așa-zisa criză economică, de repornirea consumului. Și să fim limpezi, nu vorbim de consumul rațional, generat de nevoile firești ale oamenilor. Vorbim de supra-consum, de cumpărătura inutilă, de aruncatul banilor pe ultimul model de telefon, pe o mașină mai mare sau o mobilă nouă. Vorbim despre risipirea eforturilor noastre — pentru că banii reprezintă expresia valorică a muncii pe care o depunem — pe lucruri de care nu avem cu adevărat nevoie.
Imaginați-vă o lume în care publicitatea ar fi disponibilă tuturor, dar separată de mass-media. Nu văd de ce ar fi asta nedemocratic, nu văd nici o încălcare a libertății de acțiune, nu percep nici o discriminare față de nici un agent economic. Văd doar posibilitatea de a educa oamenii să fie mai raționali, mai chibzuiți, mai fericiți. Căci consumul excesiv de publicitate dăunează grav fericirii, sugerând necontenit că nu putem fi fericiți dacă nu avem mai mult, și mai mult, și mai mult.
Lasă un comentariu