Cum ne iubesc pisicile

Ei bine, nu, ăsta nu e un alt ar­ti­col des­pre pi­si­cuțe și cât de dră­guțe sunt ele. Eu am două, sunt foarte nos­time fi­e­care în fe­lul său, dar nu cu dră­gă­lă­șe­nia lor vro­iam să vă im­pre­sio­nez. Adică, mă rog, unii o să spună că tot un ar­ti­col des­pre pi­sici este până la urmă… dar eu sper să fie alt­fel de­cât ce se pu­blică zil­nic pe in­ter­net. Pe de altă parte, când mă gân­desc la ști­rile cu idi­oți și pi­ti­poance, parcă aș pre­fera poze cu pisici. :))

Ade­sea, po­ves­tind cuiva că am două pi­sici — Kitty și Max — pri­mesc re­plica cla­sică: tu ai ne­voie de niște ne­poți. Te­o­ria asta, dra­gii mei, este o idi­oțe­nie per­fectă. Cine își ima­gi­nează că e ace­lași lu­cru să crești un ani­mal — fie pi­sică, fie câine — sau un co­pil n‑are ha­bar des­pre nici una din cele două ipos­taze. Un co­pil — după pă­re­rea mea — este un an­ga­ja­ment in­com­pa­ra­bil mai com­plex și mai com­pli­cat, care ar tre­bui luat de pă­rinți, nu de bu­nici, toc­mai pen­tru că e sar­cina lor să fi­na­li­zeze ceea ce au în­ce­put. A face un co­pil pen­tru a‑l plasa bu­ni­ci­lor este o de­cla­ra­ție de dezim­pli­care ires­pon­sa­bilă, care de­mon­strează că de­ci­zia de a pro­crea nu a fost una asu­mată, ci una lu­ată sub im­pe­riul pre­siu­nii so­ci­ale sau ca re­zul­tat al unui ac­ci­dent. Ca să fie clar: mă re­fer aici la si­tu­a­ți­ile în care co­pi­lul pe­trece ma­jo­ri­ta­tea tim­pu­lui cu bu­ni­cii. Alt­min­teri, oca­zio­nal, o mână de aju­tor e ori­când bi­ne­ve­nită pen­tru orice părinte.

Să re­ve­nim la su­biect. A în­griji câini sau pi­sici este cu to­tul altă po­veste. Aș zice că — dacă ar fi să fac com­pa­ra­ții — câi­nii te duc to­tusi mai aproape de con­tex­tul pro­pri­u­lui co­pil. Am avut un câ­țel foarte dră­guț — un co­c­ker spa­niel, Yanki — care a mu­rit pre­ma­tur de le­u­ce­mie. L‑am bo­cit toți ca pe un mem­bru al fa­mi­liei și chiar și azi când mi‑l amin­tesc mi se în­moaie inima. Dar câi­nii sunt aproape la fel ca un co­pil: de­pen­denți de cel care îi în­gri­jește, in­ca­pa­bili să se des­curce sin­guri, la­cri­mo­gen-afec­tu­oși. Dacă ai un câine tre­buie să‑l duci afară, să‑l hră­nești și să‑l speli exact ca pe un co­pil (mă rog, nu chiar exact la fel, exa­ge­rez un pic de dra­gul com­pa­ra­ției!). Și la fel ca un co­pil, nu poți să‑l lași singur.

O pi­sică este cu to­tul alt­ceva. E in­de­pen­dentă, nu are ne­voie de­cât de pu­ține ame­na­jări pen­tru ne­vo­ile sale zil­nice, își face sin­gură igiena cor­po­rală și se des­curcă în ma­jo­ri­ta­tea si­tu­a­ți­i­lor. Su­portă sin­gu­ră­ta­tea des­tul de bine, pen­tru că are un ritm de viață pe care și‑l poate adapta si­tu­a­ției. Se spune des­pre pi­sici că sunt per­fide și dis­tante, că afec­tiv nici nu se com­pară cu un câine. Aș zice că așa pare. Însă re­a­li­ta­tea e alta.

Un câine te iu­bește ne­con­di­țio­nat. In­di­fe­rent cum te porți cu el — ori­cât de blând sau se­ver ești, ori­cât de crud îl pe­dep­sești, el te va iubi și-ți va rămâne fi­del. E în­dui­o­șă­tor, dar nu foarte mă­gu­li­tor. Dra­gos­tea unui câine este im­pre­sio­nantă prin per­sis­tența ei, dar nu spune ni­mic des­pre ca­rac­te­rul tău. Am în­tâl­nit ade­sea, bă­nu­iesc că și voi, oa­meni de foarte proastă ca­li­tate care erau stă­pâ­nii unor câini. Ca­rac­te­rul urât al in­di­vi­du­lui nu‑l îm­pie­dica pe câine să-și di­vi­ni­zeze stă­pâ­nul. Prin com­pa­ra­ție, o pi­sică este foarte pre­ten­ți­oasă. Nu uită nici­o­dată dacă i‑ai fă­cut rău si se răz­bună pe tine ori­când are oca­zia. O dată ce i‑ai pier­dut în­cre­de­rea, re­la­ția este de­fi­ni­tiv compromisă.

Însă atunci când te iu­bește o pi­sică, în­seamnă că me­riți asta.

PS Sper că v‑ati prins că ăsta nu e un ar­ti­col îm­po­triva câinilor 🙂

---

Comentează pe Facebook...

---

---

Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Leave this field empty if you're human: