Dacă aș fi actorul Mircea Diaconu, aș da fuga la oglinda din baie și m‑aș uita bine la mine. Și m‑aș întreba ce dracu’ s‑a întâmplat cu mine de am ajuns să mă promoveze în parlamentul european Felix, un securist jegos, care a furat și a mințit toată viața lui. Și cum am ajuns subiectul propagandei unei haznale precum Antena 3, unul dintre locurile unde prostituția morală și linșajul mediatic fac parte din instrumentarul zilnic. M‑aș mai gândi apoi la solidaritatea pe care ar trebui s‑o am — măcar din perspectiva intelectualității — cu cineva precum Andrei Pleșu, care tocmai a fost tăvălit prin noroiul călăului Gâdea și al saltimbancului Badea, adică exact aceia care azi se declară susținătorii mei.
M‑aș mai întreba dacă există vreo legătură conjuncturală între demisia mea din PNL și animozitatea fățișă a Antenei 3 față de partidul pe care tocmai l‑am părăsit. Oare dacă părăseam PSD aș fi fost la fel de bine privit? Aș avea serioase îndoieli despre cine sunt eu care deunăzi jucam în rolul unui profesoraș care vrea să prospere material, încercând să atrag atenția tuturor asupra răsturnării valorilor într‑o societate disfuncțională. Și m‑aș întreba cum am ajuns să fiu tocmai eu cel care crede că “mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană”.
Rușine nu e să ceri pomană. Rușine e să ceri și să nu primești. Nu‑i așa, Mircea Diaconu?
Lasă un comentariu