Mâna care spune o poveste

Dacă aș fi ac­to­rul Mir­cea Dia­conu, aș da fuga la oglinda din baie și m‑aș uita bine la mine. Și m‑aș în­treba ce dracu’ s‑a în­tâm­plat cu mine de am ajuns să mă pro­mo­veze în par­la­men­tul eu­ro­pean Fe­lix, un se­cu­rist je­gos, care a fu­rat și a min­țit toată viața lui. Și cum am ajuns su­biec­tul pro­pa­gan­dei unei haz­nale pre­cum An­tena 3, unul din­tre lo­cu­rile unde pros­ti­tu­ția mo­rală și lin­șa­jul me­di­a­tic fac parte din in­stru­men­ta­rul zil­nic. M‑aș mai gândi apoi la so­li­da­ri­ta­tea pe care ar tre­bui s‑o am — mă­car din per­spec­tiva in­te­lec­tu­a­li­tă­ții — cu ci­neva pre­cum An­drei Pleșu, care toc­mai a fost tă­vă­lit prin no­ro­iul că­lă­u­lui Gâ­dea și al sal­tim­ban­cu­lui Ba­dea, adică exact aceia care azi se de­clară sus­ți­nă­to­rii mei.

M‑aș mai în­treba dacă există vreo le­gă­tură con­junc­tu­rală în­tre de­mi­sia mea din PNL și ani­mo­zi­ta­tea fă­țișă a An­te­nei 3 față de par­ti­dul pe care toc­mai l‑am pă­ră­sit. Oare dacă pă­ră­seam PSD aș fi fost la fel de bine pri­vit? Aș avea se­ri­oase în­do­ieli des­pre cine sunt eu care de­u­năzi ju­cam în ro­lul unui pro­fe­so­raș care vrea să pros­pere ma­te­rial, în­cer­când să atrag aten­ția tu­tu­ror asu­pra răs­tur­nă­rii va­lo­ri­lor într‑o so­ci­e­tate dis­func­țio­nală. Și m‑aș în­treba cum am ajuns să fiu toc­mai eu cel care crede că “mâna în­tinsă care nu spune o po­veste, nu pri­mește pomană”.

Ru­șine nu e să ceri po­mană. Ru­șine e să ceri și să nu pri­mești. Nu‑i așa, Mir­cea Diaconu?

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...