Povestea unui foehn

Sunt încă reci diminețile de primă­vară. Căl­dura de peste zi e înșelă­toare, te face să crezi că vara e aproape, dar cine‑i pre­văză­tor nu se lasă păcălit. La sala de fit­ness, după trei kilo­metri pe banda de aler­gat — ceea ce e o per­for­manță pen­tru unul ca mine, căruia nu i‑a plă­cut nicio­dată să alerge — un duș e recon­for­t­ant. Doar că, toc­mai vă spuneam, nu‑i rost de ieșit cu părul ud afară. Deci foehn. Un aparat sim­plu, alt­minteri — o rezis­tență și un ven­ti­la­tor.

Con­stat că iar au schim­bat unul din­tre ele. Le-am pier­dut numărul celor înlocuite în cei trei ani de când vin la sală. Mai mereu se strică și nicio­dată cel nou nu arată exact la fel cu cel dinainte. Mă uit la ăsta toc­mai adus și nu-mi pare să fie mai trainic decât cele dinainte, pre­cis că o să se strice și ăsta după vreo două-trei săp­tămâni. Cum s‑o fi demon­tând? Îl învârt curios să‑i găs­esc sis­temul de montare și con­stat că e rel­a­tiv sim­plu. Ar tre­bui să-mi deschid un ate­lier de reparații elec­tro­cas­nice. Oare s‑or face bani din asta? Ar veni lumea să repare un foehn? Aiurea. Chiar dacă ar veni, de unde naiba faci rost de piese de schimb? Bine, până la urmă nu‑s chiar nu știu ce filo­zofii puse într-un foehn: niște aut­ofile­tante mici, rezis­tență elec­trică din care mai găsești pe la prăvăli­ile de elec­trice. Dar dacă se arde motorașul ven­ti­la­toru­lui… hmmm, pe ăla e cam greu să‑l improvizezi. Și dacă se topește ceva din car­casă? Mda. Nu‑i chip să repari orice defect.

Mi-am adus aminte apoi că toc­mai citisem un arti­col despre cum coana Europa vrea să uni­formizeze încăr­că­toarele de tele­foane mobile. O idee bună, prea multe tipuri pen­tru exact aceeași funcțion­al­i­tate. Ce așa mare brânză să le stan­dard­izezi? Că doar nu încăr­că­torul e fac­torul difer­enți­a­tor al unui mobil. Nu, nu e. Dar în cazul foehnu­lui nu‑i la fel? Cum se difer­enți­ază între ele? Până la urmă toate usucă părul, au câteva trepte de viteză și de put­ere a rezis­tenței și cam asta‑i tot. Nu s‑ar putea stan­dard­iza?

Atunci s‑ar putea găsi și piese de schimb, că dacă nu le face pro­ducă­torul se găsește cineva să le pro­ducă. Le-ai putea repara. Nu s‑ar mai arunca atâta plas­tic, atâtea resurse, atâția bani câți s‑au chel­tuit ca amărâ­tul ăla de foehn să ajungă din fab­rica tai­waneză până în ves­tiarul unei săli de fit­ness. Iar banii, în loc să se ducă pe aparate noi, în con­turile doldora ale unei multi­naționale care pro­duce elec­tro­cas­nice, s‑ar duce în comu­ni­tatea locală, în buzu­narul unui meșter repara­tor. Adică ar rămâne aici.

Am ajuns acasă. Pe lista de lec­turi amâ­nate stă un arti­col despre cum aruncând atâtea foehnuri o să dăm în colaps. Prostii. Resursele sunt inepuiz­abile. Prof­i­tul e cel mai impor­tant.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu