Sunt încă reci diminețile de primă­vară. Căl­du­ra de peste zi e înșelă­toare, te face să crezi că vara e aproape, dar cine‑i pre­văză­tor nu se lasă păcălit. La sala de fit­ness, după trei kilo­metri pe ban­da de aler­gat — ceea ce e o per­for­manță pen­tru unul ca mine, căruia nu i‑a plă­cut nicio­dată să alerge — un duș e recon­for­t­ant. Doar că, toc­mai vă spuneam, nu‑i rost de ieșit cu părul ud afară. Deci foehn. Un aparat sim­plu, alt­minteri — o rezis­tență și un ven­ti­la­tor.

Con­stat că iar au schim­bat unul din­tre ele. Le-am pier­dut numărul celor înlocuite în cei trei ani de când vin la sală. Mai mereu se strică și nicio­dată cel nou nu arată exact la fel cu cel dinainte. Mă uit la ăsta toc­mai adus și nu-mi pare să fie mai trainic decât cele dinainte, pre­cis că o să se strice și ăsta după vreo două-trei săp­tămâni. Cum s‑o fi demon­tând? Îl învârt curios să‑i găs­esc sis­temul de montare și con­stat că e rel­a­tiv sim­plu. Ar tre­bui să-mi deschid un ate­lier de reparații elec­tro­cas­nice. Oare s‑or face bani din asta? Ar veni lumea să repare un foehn? Aiurea. Chiar dacă ar veni, de unde nai­ba faci rost de piese de schimb? Bine, până la urmă nu‑s chiar nu știu ce filo­zofii puse într-un foehn: niște aut­ofile­tante mici, rezis­tență elec­trică din care mai găsești pe la prăvăli­ile de elec­trice. Dar dacă se arde motorașul ven­ti­la­toru­lui… hmmm, pe ăla e cam greu să‑l improvizezi. Și dacă se topește ceva din car­casă? Mda. Nu‑i chip să repari orice defect.

Mi-am adus aminte apoi că toc­mai citisem un arti­col despre cum coana Europa vrea să uni­formizeze încăr­că­toarele de tele­foane mobile. O idee bună, prea multe tipuri pen­tru exact aceeași funcțion­al­i­tate. Ce așa mare brânză să le stan­dard­izezi? Că doar nu încăr­că­torul e fac­torul difer­enți­a­tor al unui mobil. Nu, nu e. Dar în cazul foehnu­lui nu‑i la fel? Cum se difer­enți­ază între ele? Până la urmă toate usucă părul, au câte­va trepte de viteză și de put­ere a rezis­tenței și cam asta‑i tot. Nu s‑ar putea stan­dard­iza?

Atun­ci s‑ar putea găsi și piese de schimb, că dacă nu le face pro­ducă­torul se găsește cine­va să le pro­ducă. Le-ai putea repara. Nu s‑ar mai arun­ca atâ­ta plas­tic, atâtea resurse, atâția bani câți s‑au chel­tu­it ca amărâ­tul ăla de foehn să ajungă din fab­ri­ca tai­waneză până în ves­tiarul unei săli de fit­ness. Iar banii, în loc să se ducă pe aparate noi, în con­turile doldo­ra ale unei multi­naționale care pro­duce elec­tro­cas­nice, s‑ar duce în comu­ni­tatea locală, în buzu­narul unui meșter repara­tor. Adică ar rămâne aici.

Am ajuns acasă. Pe lista de lec­turi amâ­nate stă un arti­col despre cum aruncând atâtea foehnuri o să dăm în colaps. Prostii. Resurse­le sunt inepuiz­abile. Prof­i­t­ul e cel mai impor­tant.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu