Sunt încă reci di­mi­ne­țile de pri­mă­vară. Căl­dura de peste zi e în­șe­lă­toare, te face să crezi că vara e aproape, dar cine‑i pre­vă­ză­tor nu se lasă pă­că­lit. La sala de fi­t­ness, după trei ki­lo­me­tri pe banda de aler­gat — ceea ce e o per­for­manță pen­tru unul ca mine, că­ruia nu i‑a plă­cut nici­o­dată să alerge — un duș e re­con­for­tant. Doar că, toc­mai vă spu­neam, nu‑i rost de ie­șit cu pă­rul ud afară. Deci fo­ehn. Un apa­rat sim­plu, alt­min­teri — o re­zis­tență și un ven­ti­la­tor.

Con­stat că iar au schim­bat unul din­tre ele. Le-am pier­dut nu­mă­rul ce­lor în­lo­cu­ite în cei trei ani de când vin la sală. Mai me­reu se strică și nici­o­dată cel nou nu arată exact la fel cu cel di­na­inte. Mă uit la ăsta toc­mai adus și nu-mi pare să fie mai trai­nic de­cât cele di­na­inte, pre­cis că o să se strice și ăsta după vreo două-trei săp­tămâni. Cum s‑o fi de­mon­tând? Îl în­vârt cu­rios să‑i gă­sesc sis­te­mul de montare și con­stat că e re­la­tiv sim­plu. Ar tre­bui să-mi des­chid un ate­lier de re­pa­ra­ții elec­tro­ca­s­nice. Oare s‑or face bani din asta? Ar veni lu­mea să re­pare un fo­ehn? Aiu­rea. Chiar dacă ar veni, de unde naiba faci rost de piese de schimb? Bine, până la urmă nu‑s chiar nu știu ce fi­lo­zo­fii puse într-un fo­ehn: niște auto­fi­le­tante mici, re­zis­tență elec­trică din care mai gă­sești pe la pră­vă­li­ile de elec­trice. Dar dacă se arde mo­to­ra­șul ven­ti­la­to­ru­lui… hmmm, pe ăla e cam greu să‑l im­pro­vi­zezi. Și dacă se to­pește ceva din car­casă? Mda. Nu‑i chip să re­pari orice de­fect.

Mi-am adus aminte apoi că toc­mai ci­ti­sem un ar­ti­col des­pre cum coana Eu­ropa vrea să uni­for­mi­zeze în­căr­că­toa­rele de te­le­foane mo­bile. O idee bună, prea multe ti­puri pen­tru exact ace­eași func­țio­na­li­tate. Ce așa mare brânză să le stan­dar­di­zezi? Că doar nu în­căr­că­to­rul e fac­to­rul di­fe­ren­ți­a­tor al unui mo­bil. Nu, nu e. Dar în ca­zul fo­eh­nu­lui nu‑i la fel? Cum se di­fe­ren­ți­ază în­tre ele? Până la urmă toate usucă pă­rul, au câ­teva trepte de vi­teză și de pu­tere a re­zis­ten­ței și cam asta‑i tot. Nu s‑ar pu­tea stan­dar­diza?

Atunci s‑ar pu­tea găsi și piese de schimb, că dacă nu le face pro­du­că­to­rul se gă­sește ci­neva să le pro­ducă. Le-ai pu­tea re­para. Nu s‑ar mai arunca atâta plas­tic, atâ­tea re­surse, atâ­ția bani câți s‑au chel­tuit ca amă­râ­tul ăla de fo­ehn să ajungă din fa­brica tai­wa­neză până în ves­ti­a­rul unei săli de fi­t­ness. Iar ba­nii, în loc să se ducă pe apa­rate noi, în con­tu­rile dol­dora ale unei mul­ti­na­țio­nale care pro­duce elec­tro­ca­s­nice, s‑ar duce în co­mu­ni­ta­tea lo­cală, în bu­zu­na­rul unui meș­ter re­pa­ra­tor. Adică ar rămâne aici.

Am ajuns acasă. Pe lista de lec­turi amâ­nate stă un ar­ti­col des­pre cum arun­când atâ­tea fo­eh­nuri o să dăm în co­laps. Pros­tii. Re­sur­sele sunt ine­pu­i­za­bile. Pro­fi­tul e cel mai im­por­tant.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.