Am scris de mai multe ori des­pre Mir­cea Dia­conu. Și m‑am in­dig­nat că luptă îm­po­triva jus­ti­ției, re­fu­zând să i se su­pună în nu­mele unei opi­nii per­so­nale, su­pe­ri­oare. Când te așezi în pos­tura de sim­bol, așa cum el se vrea și în unele fe­luri chiar este, nu poți să fo­lo­sești ju­mă­tăți de mă­sură. Mir­cea Dia­conu știe prea bine — sunt si­gur — că una din cele mai grave pro­bleme ale Ro­mâ­niei este lipsa de res­pect pen­tru lege. Nu a po­li­ti­cie­ni­lor, ci a ma­jo­ri­tă­ții ro­mâ­ni­lor. Și toc­mai de aceea el ar tre­bui să se su­pună le­gii, chiar dacă în lo­gica sa jus­ti­ția care i se aplică e strâmbă. Ar tre­bui să con­firme că res­pectă prin­ci­pi­ile care stau dea­su­pra ju­de­că­ții. Unii nu­mesc asta stat de drept.

Dar din­colo de toate as­tea, din­colo de se­na­to­rul Mir­cea Dia­conu este ac­to­rul Mir­cea Dia­conu. Este omul cu for­mi­da­bi­lul ta­lent de a spune po­vești, de a trans­mite emo­ții, de a crea tră­iri. L‑am vă­zut la Not­tara, îm­pre­ună cu Re­pan, în “Va­ri­a­țiuni enig­ma­tice” — ex­cep­țio­nal! L‑am vă­zut în filme care mi-au plă­cut. A tre­cut prin pânza ci­ne­ma­to­gra­fu­lui și a stră­lu­cit de pe scân­dura tea­tru­lui că­tre noi. Ne‑a adus po­vești, ne‑a ară­tat pilde. Ne‑a schim­bat, im­per­cep­ti­bil poate, dar definitiv.

Pro­ba­bil cea mai amară pildă pe care el în­suși o pri­mește acum este aceea des­pre le­gea lu­mii po­li­tice în care a in­trat. Când îți pierzi re­pe­rele mo­rale, când in­siști să te con­funzi ca ati­tu­dine cu fe­ne­chii și be­cali, ajungi să fii pus la punct de o toantă agra­mată, su­ită în cen­trul aten­ției pu­blice prin ge­ne­a­lo­gia sa.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.