În linii mari două sunt motivațiile care au dus oamenii către noi invenții: lenea și nevoia. Iar dacă privim înapoi în istorie am fi tentați să spunem că nevoia a jucat un rol mai important în secolele mai îndepărtate, când munca manuală era preponderentă și inventivitatea era mai degrabă îndreptată spre a rezolva probleme de supraviețuire. Începând cu plugul și sfârșind cu unele invenții moderne, nevoia a fost principalul motor al progresului. Apoi, treptat, nevoia a lăsat loc celuilalt factor determinant, lenea. Nu mai inventăm pentru ca să supraviețuim, ci ca să ne asigurăm un nivel de comoditate. Ne e lene să frecăm tigăile — poftim teflonul. Ne e lene să ne ridicăm de pe canapea ca să schimbăm canalul TV — poftim telecomanda.
Lenea este probabil flagelul contemporan al omenirii, pentru că aproape toți părem să suferim de ea. Și dacă observați, economia de consum în care trăim este aproape eminamente construită pe încurajarea și specularea acestei boli universale, propunându-ni-se produse care răspund înclinației noastre spre lene. Ți‑e lene să schimbi vitezele? Cumpără-ți mașină cu cutie automată. Ți‑e lene să înveți și să-ți dezvolți personalitatea? Cumpără-ți țoalele firmei X și ele îți vor da o identitate. Ți‑e lene să gătești? Îți dăm noi semipreparate congelate. Te-ai îngrășat și ți‑e lene să faci mișcare? Avem niște pilule de slăbit magice.
Zilele trecute mi‑a căzut sub ochi o fotografie înfățișând două microSD-uri, unul de 128 MB din 2005, celălalt de 128 GB din 2014. Sub fotografie scria: thanks competition, thanks capitalism. M‑am uitat lung la fotografie și am încercat să înțeleg ce‑o fi în mintea cuiva care ar face acest raționament. Să stochezi de o mie de ori mai mult pe același suport e o performanță, dar nu văd ce legătură ar avea cu competiția și capitalismul. Faptul că plătim niște oameni super-inteligenți ca să gândească soluții la probleme reale n‑are nici o legătură cu capitalismul — că un antreprenor care vrea profit înființează un departament de cercetare și le cere să‑i aducă idei care să producă bani nu înseamnă că nu s‑ar fi găsit aceleași soluții dacă, de pildă, cercetătorii ar fi finanțați de un guvern. Creativitatea nu se hrănește cu profit.
Ba mai mult, aș spune că în multe sensuri capitalismul a devenit o frână a progresului. În primul rând pentru că știința a avansat enorm în foarte multe domenii, iar cercetarea ar trebui să beneficieze de corelațiile dintre toate aceste domenii, ceea ce nu se poate pentru că marile companii care investesc în cercetare restrâng în mod deliberat sfera de inovare, cenzurând creativitatea în folosul profitului. Probabil cel mai bun exemplu este industria farmaceutică, unde ar fi nevoie de o abordare holistică între descoperirile medicinii moderne si cele ale medicinii alternative pentru a face următorul pas în tratarea bolilor. Acupunctura, presopunctura, plantele medicinale și toate celelalte ramuri ale medicinii de care mai toți fac mișto, dar spre care aleargă disperați ca “să încerce și asta” atunci când bolile nu li se vindecă cu pastilele moderne, ar trebui aduse împreună cu chimia pentru a găsi o cale de a trata cancerul, SIDA și alte maladii grave.
Ce face în schimb capitalismul? Păi racolează creiere și le plătește să inventeze încă un hap pentru colesterol, la fel de inutil ca și celelalte de până atunci, dar teribil de profitabil pentru că toată lumea are colesterol. Dacă am fi pus la un loc creierele din medicină și din industria alimentară poate am fi aflat un adevăr simplu: dacă vrei să ai o populație mai sănătoasă (așa cum popmpos declară orice companie farmaceutică) poate n‑ar trebui să‑i pui chimicale în alimente, n‑ar trebui să modifici genetic plantele și animalele, n‑ar trebui să tratezi animalele cu hormoni. Dar asta nu e posibil pentru că ar însemna să reducem profitul, să desființăm fabricile de chimicale. Așa că o să avem niște creiere care inventează chimicale de pus în mâncare și alte creiere care inventează chimicale care să vindece bolile generate de primii. Thanks competition, thank capitalism!
În România ne-am făcut un titlu de glorie din faptul că reparăm orice cu un patent și o sârmă. Trec acum peste considerentele eficienței și eficacității, de care poate uneori abuzez luat de valul modernității capitaliste. Înainte de ’89 mai orice bărbat știa să repare defecțiunile elementare ale unei Dacii, ale unei chiuvete sau ale unui fier de călcat. Azi? Pentru mașini avem service — de altfel mașinile moderne nici nu mai pot fi reparate cu instrumente simple, ești obligat să apelezi la servicii scumpe (thanks capitalism!). Pentru instalațiile sanitare avem instalatori care habar n‑au meserie, toți vin și spun că trebuie înlocuit totul. spart, dărâmat și pus ceva nou. Iar pentru fierul de călcat avem gunoiul și necontenitele oferte de la magazin. O fi comod, nu zic nu, dar ce efect are asupra creativității si inteligenței noastre practice?
În curând vom fi o altă nație de handicapați tehnici — dacă nu cumva suntem deja — incapabili să soluționăm cea mai simplă problemă practică, dependenți de o economie benevolentă, care — thank you, capitalism! — ne va spune cât trebuie să plătim ca să putem trage din nou apa după ce ne-am…
Lasă un comentariu