Ca orice om care a dobândit o oareșcare obișnuință în a‑și trăi viața, la cei cincizeci de ani ai mei am și eu câteva tabieturi. Printre ele este modul în care îmi încep ziua. Sunt dimineți în care anticipez ora de trezire, petrecându-mi cam un sfert de ceas în nehotărârea așternutului, așteptând să aud glasul lui Carmen care îmi vestește că e timpul să mă trezesc. Alteori, mai rar, m‑aș lăsa pradă încă unui ceas de somn, care însă e doar părelnic pentru că — chiar dacă l‑aș ademeni — nu mi-ar coborî peste pleoape. Invariabil însă ziua continuă apoi în fotoliul meu, cu o cafea fierbinte și aromată — tot Carmen, îngerul păzitor al dimineților mele — și lectura presei online.
Pentru că nu-mi place să alerg de pe un site pe altul, folosesc un newsreader. Multă vreme am fost prieten cu Google Reader, dar de când l‑au închis a trebuit să caut altceva. După câteva încercări nu tocmai fericite am ajuns la Inoreader cu care am înfiripat o minunată prietenie. Acolo se adună toate noutățile, așteptându-mă să le răsfoiesc. Numai că…
Numai că minunata presă online a devenit un fel de ghiveci. Aproape toate publicațiile, oricât de serioase s‑ar pretinde, afișează un melanj incomprehensibil de știri mai mult sau mai puțin relevante, fără posibilitatea de a le tria în vreun fel altfel decât prin lectura titlurilor. Așa că sunt obligat să aflu că s‑a răsturnat un microbuz la Brebeni (unde naiba o fi asta?), că fiica lui David Beckham e printre cei mai eleganți copii din lume (așa, și?), că Petrolul a învins și și‑a recăpătat zâmbetul (cum o fi zâmbind o echipă de fotbal?) și că juristul Teo Cârnaț (cine o fi ăsta?) are opt case. Printre toate astea găsesc câte ceva despre situația din Ucraina sau despre accizele pe care le mai inventează Victor Viorel — lucruri care mă interesează mult mai mult, după cum ați intuit probabil.
Chinul ăsta zilnic de a selecta lucrurile oarecum relevante de zgomotul de fond al presei mondene m‑a făcut să mă gândesc că ar fi mișto să existe un agregator de știri care să poată fi setat pe preferințe personale și să poți citi doar ceea ce te interesează. Am început să mă gândesc cum s‑ar putea face așa ceva și destul de repede am înțeles că nu există nici o modalitate să pun asta în practică. Publicațiile online trăiesc acum din numărul de pagini vizualizate, deci nu au nici un interes să îți ofere modalități de a fi pretențios. Dimpotrivă trebuie să intri în articol pentru că titlul îți spune că e senzațional, n‑ai să crezi, e șocant și cutremurător, iar din conținutul articolului afli că lui Bianca Drăgușanu i‑a ieșit un furuncul pe buca dreaptă. M‑am resemnat deci să parcurg zilnic acest mozaic de informații, căutând lucrurile interesante, demne de citit. Cu siguranță nu le descopăr pe toate.
Într‑o dimineață, scotocind prin configurările din Inoreader, am băgat de seamă că poți să definești etichete personalizate pe care să le asociezi articolelor pe care le citești. De fapt asta știam, dar și mai mișto, etichetele astea au un RSS propriu, adică după ce ai atribuit eticheta respectivă unor articole poți să le publici pentru alții, gata selectate. Cum WordPress-ul pe care stă blogul meu are o grămadă de agregatoare RSS care pot pune toate astea la un loc, ideea a încolțit imediat. Dacă eu nu pot să primesc știrile filtrate, cel puțin aș putea oferi altora rezultatul selecțiilor mele. Și uite așa a apărut revista presei.
PS Dacă știti site-uri interesante care au RSS feed și merită incluse în revista presei, spuneți-mi-le. Dacă descoperiți articole mișto care mie mi-au scăpat, ziceți, nu fiți egoiști. În timp, împreună, îmbunătățim fluxul de știri.
PPS Mulțumiri speciale lui Ciprian, care mi‑a dat sfaturi foarte bune pentru design.
21:04
ziare.com web/android
14:04
Si eu mi-am schimbat foarte mult sursele/obiceiurile de lectura online in ultimul timp. Si mai degraba urmaresc anumiti ziaristi/analisti decat anumite publicatii. Si chiar am avut o tentativa de a‑i promova pe acesti oameni pe facebook, insa facebook-ului nu‑i plac eroii mei. Niciun like. Ce‑i drept, postul nu avea poze.