E mare lu­cru să știi când să te oprești, mai cu seamă după ce ai gus­tat nițel din cupa glo­riei. Pen­tru că în­tot­dea­una te pân­dește ten­ta­ția de a con­ti­nua până la ri­di­col și chiar mai de­parte, că­tre pe­ni­bil. Cam așa mi se pare că se în­tâm­plă cu trupa Pho­e­nix, a că­ror mu­zică a fă­cut is­to­rie la un mo­ment dat în Ro­mâ­nia. Ceea ce se în­tâm­plă azi cu ei, ca­ra­ghi­oa­sele cer­turi în­tre Nicu Co­vaci și cei­lalți mem­bri ai tru­pei, pro­duc­ți­ile pse­udo-mu­zi­cale în care se im­plică sunt toate sem­nele unui de­clin abrupt care va sfârși prin a nă­rui ima­gi­nea aceea fru­moasă a unei trupe rock emblematice.

Într‑o di­mi­neață, mer­gând spre ser­vi­ciu, as­cul­tam la Ro­c­kFM un in­ter­viu cu Nicu Co­vaci, care de­ține de fapt bran­dul Pho­e­nix. Și se apucă ga­giul să ex­plice cum că el e pre­o­cu­pat de lu­cruri se­ri­oase, că merge mai de­parte cu mu­zica de ca­li­tate, că lu­crează la piese pen­tru un al­bum nou și că vom fi toți mes­me­ri­zați când îl vom auzi. Că el vrea să lu­creze su­bli­mi­nal asu­pra po­po­ru­lui ro­mân și vrea să‑i tre­zească și să îi re­dea șira spi­nă­rii. Ti­pul de la ra­dio îl în­treabă pe ce ver­suri face pie­sele, dacă le scrie tot el și Nicu Co­vaci zice că da, scrie și el, dar a pre­luat și niște ver­suri ne­mai­po­me­nite ale unui ins ano­nim, pe care le‑a con­si­de­rat demne de a fi puse pe muzică.

După aia sur­priză, Ro­c­kFM are piesa cu pri­cina, se cheamă Ma­rea Ți­ga­ni­adă și hai s‑o di­fu­zeze în pre­mieră. Băi nene și ur­mează o lă­lă­i­ală pe­ni­bilă cu niște ver­suri de doi bani des­pre romi și des­pre ta­be­rele lor din Franța, într-un soi de me­trică a la Iarna pe uliță a lui Coș­buc — nici nu pot să des­criu în cu­vinte pe­ni­bi­lul pie­sei, era ceva din­colo de ceea ce poate su­porta un om nor­mal! As­cul­tați și voi, dacă vă țin nervii…


Cei­lalți mem­bri ai tru­pei, de­po­se­dați de nu­mele de Pho­e­nix s‑au gân­dit s‑o pună de alt band că­ruia să‑i zică Pa­să­rea Rock. Și ca să nu se lase mai pre­jos au apă­rut într-un con­cert la Ti­mi­șoara, unde au cân­tat și piese noi, prin­tre care și Ti­mi­șoara, mon amour — o nouă șlă­gă­re­ală care prea­mă­rește ora­șul cu pri­cina, ceea ce pare să de­vină un fel de temă ob­se­sivă și o scuză pen­tru mu­zică de slabă ca­li­tate. As­cul­tați și voi ce fel de vals au pu­tut com­pune, de zici că e for­ma­ția lu’ Io­nel Gă­lu­șcă cân­tând la o nuntă:

 

Și ca să per­ce­peți și mai bine pe­ni­bi­lul ac­tual, lu­ați de aici o piesă de pe Can­ta­fa­bule din 1975, rock pro­gre­siv la mama lui:

 

De-aia zic: mare lu­cru să știi când să te oprești.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.