Să guvernezi cu succes o țară e o treabă complicată. Trebuie să înțelegi o grămadă de concepte economice și sociale, să le pui cap la cap, să ai niște obiective realiste și clare către care să te îndrepți și câteva instrumente de măsură ale progreselor pe care le faci. Ba mai mult, trebuie să cunoști riscurile planurilor tale și să pregătești planuri de rezervă pentru cazul în care lucrurile nu se întâmplă exact cum ai plănuit. Toate astea se numesc strategie politică și e ceea ce lipsește de douăzeci și cinci de ani în România post-decembristă. Clasa politică care s‑a creat în acești ani nu e doar dezinteresată de o astfel de abordare, ci și complet incapabilă să o pună în practică.
Prin comparație, ca strateg, până și Ceaușescu era net superior. Ideile lui erau complet greșite, dar incomparabil mai articulate. Urmărea niște obiective stupide, dar extrem de clare. A vrut să scape de datoria externă — o idee tâmpită, care a adus multă suferință populației — și a imaginat un întreg șir de măsuri economice și politice ca să atingă acest țel. În ’89 a și reușit. A vrut să modernizeze satul românesc și și‑a pus consecvent în aplicare planurile — trec aici peste modalitățile complet aberante prin care a pus asta în aplicare, doar pentru a sublinia că exista o anumită determinare și consecvență în guvernarea de atunci, care azi a dispărut complet.
În criza asta de idei despre ce ar trebui făcut, imaginați-vă guvernantul român, recte Victor Viorel, venind dimineața la serviciu. S‑a uitat dimineață la doctorița Plușica, a jucat un baschet cu băieții și diseară merge la o bere cu prietenii pesediști. Între toate astea cu ce să-și umple timpul? Neavând un plan de urmat, Victor Viorel are nevoie de probleme pe care să le rezolve, ca să arate lumii și sieși că face ceva, că se află în treabă. Și cum România nu duce lipsă de probleme, agenda lui e mereu timpul plină de material de lucru: o ordonanță de rectificat, niște taxe necolectate, un director al unei companii de stat care trebuie înlocuit, o conferință de presă ca să‑l înjure pe Băsescu. Însă toate astea nu produc nici un fel de efecte concrete în viața reală.
De aia e bine să se mai întâmple câte o calamitate din când în când: o explozie de butelie, un incendiu. Guvernul își ia repede costumul de superman și dă fuga să salveze pe cei năpăstuiți. Însă cele mai bune catastrofe sunt alea naturale pentru că sunt o mulțime de victime de salvat, deci mai mult capital politic de adunat. De pildă o inundație. Atunci Victor Viorel și Liviu pot ieși în mijlocul poporului ca să rezolve “treburile mari” ale țării. Se demonstrează omenia conducătorilor (domn’ primar, să vă asigurați că toată lumea primește pâine și apă gratuit, da?), se pun întrebări cretine (și, ia zi tanti Leana, când a venit apa?), se rezolvă probleme punctuale (bă, voi doi, îl duceți pe nea Vasile să stea la școală până se retrag apele), se relaționează la nivel personal (nea Ilie, stai liniștit, trecem pe la matale când ne întoarcem). Guvernul e acolo, mișcă lucrurile, deci e competent.
Și pentru ca totul să dobândească o dimensiune națională, demnă de un prim ministru, se iau și decizii majore: facem un dig, ca să protejăm satele. Absorbiți de necazurile de moment victimele de azi nu se întreabă, cum ar fi firesc, de ce a trebuit să vină apa peste ei ca să se ia o astfel de măsură. Sau de ce domnu’ Liviu în 16 ani de condus județul lor nu a adus niciodată vorba de necesitatea unui dig într‑o zonă de risc. Sunt doar bucuroși că se face în sfârșit ceva pentru ei. Însă nu prea mult, doar strictul necesar, atât cât să rămână loc pentru alte nenorociri ce vor pica pe capul lor, iar Victor Viorel și Liviu să poată veni din nou să‑i salveze.
Între timp ei nu trebuie decât să voteze. Pe cine? Nu vă bateți capul, le zice domnu’ Liviu.
Lasă un comentariu