Din­tre toate mo­li­mele care au cu­prins Bu­cu­reștiul, una mi se pare în­gro­zi­toare. E o epi­de­mie fără leac, care s‑a răs­pân­dit cu vi­teza ful­ge­ru­lui și n‑a avut ne­voie de prea multe con­di­ții priel­nice pen­tru a‑și în­mulți vi­ru­șii. E o ma­la­die care își co­tro­pește vic­ti­mele pe ne­sim­țite, schi­mo­no­sindu-le chi­pul și per­ver­tindu-le com­por­ta­men­tul până la li­mita la care cel in­fec­tat nu mai poate fi re­cu­nos­cut nici mă­car de apro­pi­a­ții săi. E o boală aproape in­cu­ra­bilă pen­tru care nici un me­di­ca­ment nu are efect. Aș vrea să vă po­ves­tesc des­pre ea.

Dar mai în­tâi să vă spun că orice oraș mo­dern are o clasă de mij­loc care tră­iește bine, fără să fie ne­a­pă­rat for­mată din oa­meni bo­gați. Sunt aceia care nu duc grija zi­lei de mâine, care își per­mit mi­cile plă­ceri ale vie­ții: că­lă­to­rii, de­li­ca­tese, mici ex­cen­tri­ci­tăți. Sunt aceia care se pot bu­cura de fi­e­care zi. Atunci când sunt în­de­a­juns de nu­me­roși, într-un oraș pros­per, spi­ri­tul lor de­vine spi­ri­tul ora­șu­lui. Op­ti­mis­mul și pofta lor de viață cre­ează o at­mosferă po­zi­tivă dea­su­pra în­tre­gii urbe, ca o um­brelă care pro­te­jează în­treaga co­mu­ni­tate. Poate că une­ori ora­șul poate pă­rea su­per­fi­cial și ușu­ra­tic, dar pe fon­dul aces­tui spi­rit po­zi­tiv se pot naște mai ușor pro­iec­tele in­te­re­sante, tre­pi­da­ți­ile me­mo­ra­bile, so­li­da­ri­tă­țile creative.

Și ade­sea sunt ten­tat să cred că Bu­cu­reștiul ar fi pu­tut avea și el un ast­fel de spi­rit. Pri­vind în jur văd că sunt mulți aceia care se află în clasa de mij­loc a ora­șu­lui — ma­ga­zi­nele sunt pline, te­ra­sele din cen­tru nu au odihnă nici noapte, nici zi. Oa­me­nii au în­de­a­junsă bu­năs­tare pen­tru a forma o clasă de mij­loc sem­ni­fi­ca­tivă, care să dea to­nul ur­ban. Și to­tuși Bu­cu­reștiul e un oraș ne­vro­zat, ten­sio­nat, isteric.

Și mă gân­desc că e poate efec­tul fi­resc al unei for­țate ma­tu­ri­zări eco­no­mice, care a adus cu sine un iu­reș de schim­bări în re­la­ți­ile din­tre oa­meni pen­tru care ni­meni nu era pre­gă­tit. Ora­șul s‑a îna­vu­țit prin afa­ceri por­nite din ni­mic sau im­por­tate din țări în­de­păr­tate, iar ro­tițele ope­ra­țio­nale tre­bu­iau în­vâr­tite de niște pro­fe­si­o­niști care să co­la­bo­reze în­tre ei. Ne­a­vând edu­ca­ția mun­cii în echipă și nici com­pe­tențe pro­fe­sio­nale în­des­tu­lă­toare, bu­cu­reș­te­nii — năs­cuți sau de­ve­niți prin mi­grare din pro­vin­cie — s‑au vă­zut în si­tu­a­ția de a im­pro­viza com­por­ta­men­tal: fie au în­cer­cat să de­prindă din mers pri­ce­pe­rea, fie au des­co­prit că pot prac­tica im­pos­tura. Nu pu­țini au ales ca­lea din urmă.

Peste as­tea s‑a aș­ter­nut un strat de ma­na­ge­ment gro­so­lan, cu tușe de mi­to­că­nie ale an­tre­pre­no­ru­lui ro­mân tu­pe­ist și ne­e­du­cat sau cu ac­cente de dis­preț fals-su­pe­rior ale ex­pa­tu­lui cor­po­ra­tist. Am vă­zut ne­nu­mă­rați an­tre­pre­nori și ma­na­geri care au clă­dit prin com­por­ta­men­tul lor in­a­dec­vat ade­vă­rate vies­pare umane, unde in­vi­dia, ră­u­ta­tea și gro­bi­a­nis­mul erau sin­gu­rele mo­da­li­tăti prin care se pu­tea su­pra­vie­țui — ori­cine prac­tica bu­nul simț era in­de­zi­ra­bil și ex­pul­zat ca un corp străin. Am vă­zut oa­meni cu bună creș­tere care s‑au trans­for­mat sub pu­te­rea mo­de­la­toare a me­diu­lui în in­di­vizi lip­siți de ca­rac­ter. Me­diul de muncă este azi in­fes­tat de lupte pen­tru pu­tere, de in­ter­mi­na­bile con­flicte, de tră­dări și con­spi­ra­ții mai mult sau mai pu­țin elaborate.

Și toată această boală so­ci­ală, această țâ­fnă “de bi­rou”, a fost pur­tată ca un vi­rus din­colo de pe­re­ții clă­di­ri­lor unde a in­cu­bat. Pe stradă oa­me­nii se și­ca­nează re­ci­proc, se aga­sează unii pe al­ții. Ve­ci­nă­ta­tea este emi­na­mente țâ­fnoasă: ăla de la trei e un bou, ăla de la pa­tru e un do­bi­toc. În tra­fic șo­fe­rii de-abia dacă se mai su­portă, pro­fe­rându-și re­ci­proc în­ju­ră­turi de o vi­o­lență care șo­chează chiar și pe cel ce le ros­tește. Pri­e­te­ni­ile au de­ve­nit mai su­per­fi­ci­ale și mai țâ­fnoase — nu mai e vorba des­pre ce poți da ne­con­di­țio­nat ce­lui­lalt, ci de ceea ce pre­tinzi plin de țâ­fnă în tro­cul so­cial: te ajut cu o asi­gu­rare mai ieftină, vreau la schimb să mă ajuți să ob­țin un cre­dit avantajos.

În unele fa­mi­lii țâ­fna se in­sta­lează în­tre el și ea, în timp ce co­piii lor în­vață că a fi țâ­fnos este un mod de viață fi­resc. La rân­dul lor o duc în școli, o pro­pagă in­con­ști­ent tot mai de­parte, tot mai adânc în so­ci­e­tate. Cu­plu­rile își vor­besc în ter­meni de bu­si­ness, au tar­get-uri co­mune, fac P&L‑uri și in­ves­ti­ții, de­cid pe bază de sco­re­card-uri ela­bo­rate. Ten­siu­nea re­la­ției de afa­ceri se in­si­nu­ează pe ne­sim­țite, lupta pen­tru pu­te­rea de a de­cide — unde fac con­ce­diul, la ce școală duc co­piii, pe ce se chel­tuie ba­nii — naște con­flic­tul. Nu mai e vorba des­pre sen­ti­men­tele care uneau cu­plul, ci des­pre cine este cel care de­ține con­tro­lul. Trep­tat țâ­fna se in­sta­lează, este fi­rească, de­vine în­săși căsnicia.

Pur­tată în fi­e­care gest, țâ­fna ur­bană s‑a răs­pân­dit epi­de­mic. Azi, cred că ea de­fi­nește spi­ri­tul Bucureștiului.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    Cel mai bun ar­ti­col din pri­mul se­me­tru al aces­tui an.

    • Sorin Sfirlogea

      Dar încă nu demn de ca­te­go­ria ce­lor recomandate… 😐

      • Alice

        Ba da, ba da, chiar mă gân­deam ca o ca­te­go­rie aparte, şi nu ştiu cum să‑i spun, care să fie un fel de oglindă, un fel de re­fe­rinţă, în care să ne eva­luăm pe­ri­o­dic şi să ve­dem cum am mai evoluat/involuat.
        Un fel de Por­tre­tul lui Do­rian Grey.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.