Dintre toate molimele care au cuprins Bucureștiul, una mi se pare îngrozitoare. E o epidemie fără leac, care s‑a răspândit cu viteza fulgerului și n‑a avut nevoie de prea multe condiții prielnice pentru a‑și înmulți virușii. E o maladie care își cotropește victimele pe nesimțite, schimonosindu-le chipul și pervertindu-le comportamentul până la limita la care cel infectat nu mai poate fi recunoscut nici măcar de apropiații săi. E o boală aproape incurabilă pentru care nici un medicament nu are efect. Aș vrea să vă povestesc despre ea.
Dar mai întâi să vă spun că orice oraș modern are o clasă de mijloc care trăiește bine, fără să fie neapărat formată din oameni bogați. Sunt aceia care nu duc grija zilei de mâine, care își permit micile plăceri ale vieții: călătorii, delicatese, mici excentricități. Sunt aceia care se pot bucura de fiecare zi. Atunci când sunt îndeajuns de numeroși, într-un oraș prosper, spiritul lor devine spiritul orașului. Optimismul și pofta lor de viață creează o atmosferă pozitivă deasupra întregii urbe, ca o umbrelă care protejează întreaga comunitate. Poate că uneori orașul poate părea superficial și ușuratic, dar pe fondul acestui spirit pozitiv se pot naște mai ușor proiectele interesante, trepidațiile memorabile, solidaritățile creative.
Și adesea sunt tentat să cred că Bucureștiul ar fi putut avea și el un astfel de spirit. Privind în jur văd că sunt mulți aceia care se află în clasa de mijloc a orașului — magazinele sunt pline, terasele din centru nu au odihnă nici noapte, nici zi. Oamenii au îndeajunsă bunăstare pentru a forma o clasă de mijloc semnificativă, care să dea tonul urban. Și totuși Bucureștiul e un oraș nevrozat, tensionat, isteric.
Și mă gândesc că e poate efectul firesc al unei forțate maturizări economice, care a adus cu sine un iureș de schimbări în relațiile dintre oameni pentru care nimeni nu era pregătit. Orașul s‑a înavuțit prin afaceri pornite din nimic sau importate din țări îndepărtate, iar rotițele operaționale trebuiau învârtite de niște profesioniști care să colaboreze între ei. Neavând educația muncii în echipă și nici competențe profesionale îndestulătoare, bucureștenii — născuți sau deveniți prin migrare din provincie — s‑au văzut în situația de a improviza comportamental: fie au încercat să deprindă din mers priceperea, fie au descoprit că pot practica impostura. Nu puțini au ales calea din urmă.
Peste astea s‑a așternut un strat de management grosolan, cu tușe de mitocănie ale antreprenorului român tupeist și needucat sau cu accente de dispreț fals-superior ale expatului corporatist. Am văzut nenumărați antreprenori și manageri care au clădit prin comportamentul lor inadecvat adevărate viespare umane, unde invidia, răutatea și grobianismul erau singurele modalităti prin care se putea supraviețui — oricine practica bunul simț era indezirabil și expulzat ca un corp străin. Am văzut oameni cu bună creștere care s‑au transformat sub puterea modelatoare a mediului în indivizi lipsiți de caracter. Mediul de muncă este azi infestat de lupte pentru putere, de interminabile conflicte, de trădări și conspirații mai mult sau mai puțin elaborate.
Și toată această boală socială, această țâfnă “de birou”, a fost purtată ca un virus dincolo de pereții clădirilor unde a incubat. Pe stradă oamenii se șicanează reciproc, se agasează unii pe alții. Vecinătatea este eminamente țâfnoasă: ăla de la trei e un bou, ăla de la patru e un dobitoc. În trafic șoferii de-abia dacă se mai suportă, proferându-și reciproc înjurături de o violență care șochează chiar și pe cel ce le rostește. Prieteniile au devenit mai superficiale și mai țâfnoase — nu mai e vorba despre ce poți da necondiționat celuilalt, ci de ceea ce pretinzi plin de țâfnă în trocul social: te ajut cu o asigurare mai ieftină, vreau la schimb să mă ajuți să obțin un credit avantajos.
În unele familii țâfna se instalează între el și ea, în timp ce copiii lor învață că a fi țâfnos este un mod de viață firesc. La rândul lor o duc în școli, o propagă inconștient tot mai departe, tot mai adânc în societate. Cuplurile își vorbesc în termeni de business, au target-uri comune, fac P&L‑uri și investiții, decid pe bază de scorecard-uri elaborate. Tensiunea relației de afaceri se insinuează pe nesimțite, lupta pentru puterea de a decide — unde fac concediul, la ce școală duc copiii, pe ce se cheltuie banii — naște conflictul. Nu mai e vorba despre sentimentele care uneau cuplul, ci despre cine este cel care deține controlul. Treptat țâfna se instalează, este firească, devine însăși căsnicia.
Purtată în fiecare gest, țâfna urbană s‑a răspândit epidemic. Azi, cred că ea definește spiritul Bucureștiului.
20:05
Cel mai bun articol din primul semetru al acestui an.
23:05
Dar încă nu demn de categoria celor recomandate… 😐
8:05
Ba da, ba da, chiar mă gândeam ca o categorie aparte, şi nu ştiu cum să‑i spun, care să fie un fel de oglindă, un fel de referinţă, în care să ne evaluăm periodic şi să vedem cum am mai evoluat/involuat.
Un fel de Portretul lui Dorian Grey.