Si­gur ați ob­ser­vat și voi că ori de câte ori ai de re­zol­vat o pro­blemă cu au­to­ri­tă­țile ro­mâne, un în­treg plan de ac­țiune tre­buie pus în apli­care. Ni­mic nu e sim­plu, ni­mic nu poate fi lă­sat pe seama no­ro­cu­lui. Des­pre mean­drele con­cre­tu­lui și si­ner­gia fap­te­lor în ad­mi­nis­tra­ția ro­mâ­nească s‑au scris mii de texte, unele seci ca un pro­ces ver­bal de con­sta­tare, al­tele in­fla­mate ca o criză de is­te­rie. Nici unul nu a schim­bat ni­mic, pen­tru că — zic unii — nu există vo­ința politică.

Însă schim­bă­rile pro­funde, cele care țin de esența re­la­ției din­tre ce­tă­țean și ad­mi­nis­tra­ție, nu pot veni de la po­li­ti­cieni. E ne­voie de o schim­bare a ati­tu­di­nii func­țio­na­ru­lui de din­colo de ghi­șeu, care azi e in­com­pe­tent și frus­trat, ceea ce îl în­deamnă să-ți com­plice viața inu­til, să se cram­po­neze de formă ig­norând fon­dul pro­ble­me­lor, să se pre­va­leze de orice pre­ve­dere sau re­gu­la­ment care îi per­mite să chiu­lească sau să fure. Și da, func­țio­na­rul des­pre care e vorba aici e chiar ve­ci­nul tău, e cel de lângă tine, pe care îl cre­di­tezi ca bun ce­tă­țean când îl vezi pe stradă și-ți vine să‑i crăpi ca­pul când te în­tâl­nești cu el prin mij­lo­ci­rea unui ghi­șeu care te în­co­voaie de spate.

Îna­inte de orice în­tâl­nire cu ba­la­u­rii ghi­șe­e­lor, prima pro­blemă este să sta­bi­lești data și ora caz­ne­lor. Lu­cru nu din cale afară de ușor pen­tru că pro­gra­mul de lu­cru al au­to­ri­tă­ți­lor de stat este croit după ne­vo­ile func­țio­na­ru­lui pu­blic, nici­de­cum după ale tale. În mod con­ve­na­bil, ca să dis­cuți (vorba vine…) cu un dis­tins re­pre­zen­tant al unei ad­mi­nis­tra­ții pu­blice sau lo­cale și să ți se ex­plice de ce nu se poate so­lu­ționa pro­blema ta (căci nici­o­dată nu se poate, în­tot­dea­una mai tre­buie un act, mai tre­buie o ștam­pilă, mai e ne­voie de un tim­bru fis­cal) tre­buie să-ți iei, te­o­re­tic, con­ce­diu. Ma­jo­ri­ta­tea ghi­șe­e­lor se des­chid la opt-nouă di­mi­neața și se în­chid ne­greșit la pa­tru-cinci după ami­aza. Adică exact orele în care ce­tă­țea­nul con­tri­bu­a­bil ar tre­bui să fie la muncă, ca să pro­ducă ve­ni­tu­rile alea pe care ad­mi­nis­tra­ția le ta­xează și le impozitează.

Nu este nici cea mai mică urmă de în­do­ială în min­tea func­țio­na­ru­lui pu­blic ro­mân că ora­rul de muncă așa și tre­buie să fie. Am avut oca­zia să di­a­lo­ghez cu un ast­fel de per­so­naj într-un con­text re­la­tiv cor­dial (adică eu re­u­șeam să zâm­besc după ce toc­mai îmi in­ven­tase un ki­lo­me­tru de acte și ștam­pile su­pli­men­tare, ima­ginându-mi cum l‑aș atârna de pi­cioare și l‑aș afuma cu fum de ar­dei iute) și mi‑a măr­tu­ri­sit că și ei sunt oa­meni și că vor să fie la cinci acasă, că nu sunt scla­vii ni­mă­nui, iar pen­tru ba­nii care îi pri­mesc fac și-așa prea mult efort. Eu am re­mar­cat cu con­des­cen­dență că me­se­ria lor poate fi foarte ne­plă­cută — eu unul, de pildă, ne­fi­ind ten­tat să o prac­tic. Dom­nul de la ghi­șeu aproba cu sa­tis­fac­ție spu­sele mele. Am con­ti­nuat ob­ser­vând că to­tuși mie mi se pare că nu îi ține ni­meni cu forța acolo, ceea ce a fă­cut să dis­pară brusc con­des­cen­dența care pă­rea să se in­sta­leze în re­la­ția cu sub­sem­na­tul. Pro­ba­bil că din ca­uza re­mar­cii mele am ra­tat niște sfa­turi utile des­pre cum aș pu­tea scurta chi­nu­rile ce ur­mau pen­tru mine. Une­ori nu mă pot ab­ține să nu fiu sar­cas­tic, ori­cât de mult mi-ar dă­una asta…

Această me­teahnă a pro­gra­mu­lui de lu­cru se în­tinde și pe la alte in­sti­tu­ții, tot de stat. De Paște au ve­nit prin Ro­mâ­nia des­tui stră­ini, care s‑au gân­dit să fo­lo­sească oca­zia pen­tru a afla mai multe lu­cruri des­pre noi — unde ar fi fost mai po­tri­vit de­cât în mu­zee? Spre sur­prin­de­rea lor mu­ze­ele erau în­chise. De bună seamă an­ga­ja­ții de acolo au și ei jus­ti­fi­că­rile lor. De pildă că sunt și ei oa­meni și vor să facă săr­bă­to­rile acasă. Plus că pen­tru câți bani pri­mesc ca sa­la­riu n‑ar tre­bui să des­chidă mu­zeul de­cât cinci mi­nute pe lună. Și la urma ur­mei stră­i­nii ăș­tia ce ca­ută de Paște prin Ro­mâ­nia? Nu poa’ să stea acasă la ei, să mă­nânce drob și pască?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.