Sigur ați observat și voi că ori de câte ori ai de rezolvat o problemă cu autoritățile române, un întreg plan de acțiune trebuie pus în aplicare. Nimic nu e simplu, nimic nu poate fi lăsat pe seama norocului. Despre meandrele concretului și sinergia faptelor în administrația românească s‑au scris mii de texte, unele seci ca un proces verbal de constatare, altele inflamate ca o criză de isterie. Nici unul nu a schimbat nimic, pentru că — zic unii — nu există voința politică.
Însă schimbările profunde, cele care țin de esența relației dintre cetățean și administrație, nu pot veni de la politicieni. E nevoie de o schimbare a atitudinii funcționarului de dincolo de ghișeu, care azi e incompetent și frustrat, ceea ce îl îndeamnă să-ți complice viața inutil, să se cramponeze de formă ignorând fondul problemelor, să se prevaleze de orice prevedere sau regulament care îi permite să chiulească sau să fure. Și da, funcționarul despre care e vorba aici e chiar vecinul tău, e cel de lângă tine, pe care îl creditezi ca bun cetățean când îl vezi pe stradă și-ți vine să‑i crăpi capul când te întâlnești cu el prin mijlocirea unui ghișeu care te încovoaie de spate.
Înainte de orice întâlnire cu balaurii ghișeelor, prima problemă este să stabilești data și ora caznelor. Lucru nu din cale afară de ușor pentru că programul de lucru al autorităților de stat este croit după nevoile funcționarului public, nicidecum după ale tale. În mod convenabil, ca să discuți (vorba vine…) cu un distins reprezentant al unei administrații publice sau locale și să ți se explice de ce nu se poate soluționa problema ta (căci niciodată nu se poate, întotdeauna mai trebuie un act, mai trebuie o ștampilă, mai e nevoie de un timbru fiscal) trebuie să-ți iei, teoretic, concediu. Majoritatea ghișeelor se deschid la opt-nouă dimineața și se închid negreșit la patru-cinci după amiaza. Adică exact orele în care cetățeanul contribuabil ar trebui să fie la muncă, ca să producă veniturile alea pe care administrația le taxează și le impozitează.
Nu este nici cea mai mică urmă de îndoială în mintea funcționarului public român că orarul de muncă așa și trebuie să fie. Am avut ocazia să dialoghez cu un astfel de personaj într-un context relativ cordial (adică eu reușeam să zâmbesc după ce tocmai îmi inventase un kilometru de acte și ștampile suplimentare, imaginându-mi cum l‑aș atârna de picioare și l‑aș afuma cu fum de ardei iute) și mi‑a mărturisit că și ei sunt oameni și că vor să fie la cinci acasă, că nu sunt sclavii nimănui, iar pentru banii care îi primesc fac și-așa prea mult efort. Eu am remarcat cu condescendență că meseria lor poate fi foarte neplăcută — eu unul, de pildă, nefiind tentat să o practic. Domnul de la ghișeu aproba cu satisfacție spusele mele. Am continuat observând că totuși mie mi se pare că nu îi ține nimeni cu forța acolo, ceea ce a făcut să dispară brusc condescendența care părea să se instaleze în relația cu subsemnatul. Probabil că din cauza remarcii mele am ratat niște sfaturi utile despre cum aș putea scurta chinurile ce urmau pentru mine. Uneori nu mă pot abține să nu fiu sarcastic, oricât de mult mi-ar dăuna asta…
Această meteahnă a programului de lucru se întinde și pe la alte instituții, tot de stat. De Paște au venit prin România destui străini, care s‑au gândit să folosească ocazia pentru a afla mai multe lucruri despre noi — unde ar fi fost mai potrivit decât în muzee? Spre surprinderea lor muzeele erau închise. De bună seamă angajații de acolo au și ei justificările lor. De pildă că sunt și ei oameni și vor să facă sărbătorile acasă. Plus că pentru câți bani primesc ca salariu n‑ar trebui să deschidă muzeul decât cinci minute pe lună. Și la urma urmei străinii ăștia ce caută de Paște prin România? Nu poa’ să stea acasă la ei, să mănânce drob și pască?
Lasă un comentariu