A fost un mi­ra­col pen­tru noi ro­mâ­nii că în ’89 a că­zut re­gi­mul co­mu­nist. Unora ne place să cre­dem că a fost o re­vo­lu­ție stâr­nită de mâ­nia po­po­ru­lui, că mă­mă­liga ro­mâ­nească a ex­plo­dat în sfâr­șit, că ro­mâ­nii s‑au deș­tep­tat din som­nul cel de moarte, așa cum spun ver­su­rile cân­te­cu­lui ce avea să de­vină ul­te­rior imn na­țio­nal. Însă ade­vă­rul crud este că în can­ce­la­ri­ile al­tor state, mai pu­ter­nice și mai in­flu­ente, s‑a ho­tă­rât că Ro­mâ­nia tre­buie să-și schimbe cur­sul is­to­riei și au plan­tat prin­tre noi sâm­bu­rii unei lo­vi­turi de stat îm­bră­cate în straie re­vo­lu­țio­nare. Pen­tru că nici­când n‑o vi­sa­sem po­si­bilă noi în­șine, re­vo­lu­ția a fost un miracol.

De atunci în­coace ro­mâ­nii ca­ută omul mi­ra­cu­los care să îi scoată la li­man, adu­cându-le pros­pe­ri­ta­tea per­so­nală. Căci ce rost au li­ber­ta­tea cu­vân­tu­lui, de­mo­cra­ția și toate ce­le­lalte lo­zinci în nu­mele că­rora zice-se au mu­rit eroii re­vo­lu­ției dacă ele nu ne um­plu pân­te­cul și nu ne aduc o ma­șină în fața blo­cu­lui? După anii lungi de con­strân­geri ma­te­ri­ale, mi­cii și be­rea, mer­ța­nul și câști­gul fa­cil au de­ve­nit obiec­ti­vele noas­tre per­so­nale la care sun­tem în­dri­tu­iți să as­pi­răm, noi cei mai vi­teji, mai pri­mi­tori, mai deș­tepți și mai ne­drep­tă­țiți din în­treaga is­to­rie a lu­mii. Nu mai e ne­voie de­cât de a găsi omul mi­ra­cu­los care ne poate aduce toate as­tea pe tavă, cumva, nu știm pre­cis cum, treaba lui.

Unii s‑au tre­zit de cu­rând din re­ve­ria asta, au în­țe­les că Go­dot nu există și au spus: tre­buie să ac­țio­năm noi în­șine. Dacă omul mi­ra­cu­los nu există, atunci tre­buie să fa­cem noi în­șine ceva. Însă nu prin muncă stă­ru­i­toare, nu prin efort zil­nic, ci printr-un sin­gur gest mă­i­as­tru, printr‑o frondă scurtă, printr‑o lo­vi­tură de ma­es­tru. Nu mai că­u­tăm omul mi­ra­cu­los, ci mi­ra­cu­lăm noi în­șine: bo­icot elec­to­ral. Pu­nem cu bo­tul pe labe toată clasa po­li­tică ac­tu­ală, co­ruptă și mi­ze­ra­bilă, printr‑o ac­țiune de o zi. Nu ne du­cem la vot și, când nu ne-or ve­dea la urne, îi fa­cem să se că­i­ască amar­nic pen­tru pur­ta­rea lor. Se vor în­drepta de­si­gur din gre­șe­ala în care au că­zut, poate nu ime­diat, dar în do­uă­zeci-trei­zeci de ani cu siguranță.

Nu s‑a schim­bat ni­mic esen­țial în men­ta­lul ro­mâ­ni­lor. Încă mai cre­dem că doar prin mi­ra­cole pu­tem re­uși. Alt­min­teri munca zil­nică, truda de a fi în fi­e­care zi ce­tă­țean, e prea obo­si­toare. Nu se me­rită, monșer!


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Rodica Ilie

    Asa ar tre­bui sa nu mearga ni­meni la vot, dar noi ro­ma­nii nu pu­tem fi uniti, cei me­tu­iti cu o ga­leata sau un mic se duc.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.