Ziua cascadelor

Dimineața înce­puse zorită, cu o lumină de răsărit parcă nițel grăbită să se reverse peste lin­iștea orașu­lui. Și, spun drept, văzut din gră­d­ina micu­lui meu aparta­ment de la parter, Otope­niul pare mai degrabă un sat decât o urbe, iar lin­iștea nopților e din­tre ace­lea care au năs­cut veșni­cia. Alarma care suna m‑a ridi­cat repede din pat și gân­dul m‑a pur­tat înainte, anticipând ziua care abia înce­pea. Am deschis lap­topul să mai arunc o privire peste harta traseu­lui și am ver­i­fi­cat men­tal dacă n‑am uitat nimic: ruc­sac, bocanci, haine de schimb, mân­care, aparat foto, tele­fon. Totul era pregătit.

Pe la șase jumă­tate eram deja pe drum, tus­pa­tru com­bat­anții turei de o zi. Des­ti­nația: Pia­tra Mare. Pe la nouă ne opream lângă Dâmbu Morii, gata să pornim la deal, făcând ultimele ajustări: bocancii, ruc­sacii, bețele de trekking. Am por­nit cu elan pe dru­mul forestier care urcă spre can­ionul Șapte Scări, depășiți doar de un ATV și un SUV care zoreau în sus. Un dram de emoție se cuibărise în inima mea, căci nu mai fus­esem nicio­dată în can­ion și mă între­bam în gând dacă scările nu vor fi fiind mai înalte decât teama mea de înălțimi.

La intrarea în can­ion am descoperit cu mirare că avem de plătit o taxă. Chiar în potecă e ridi­cată o căbănuță care e și punct de taxare — 10 lei de fiecare trecă­tor. Poate că grupurile mai mari or fi având reduc­ere — n‑am obser­vat. Am gân­dit atunci că vreo primărie a descoperit o modal­i­tate sim­plă de a face bani și chiar mă pregăteam să comentez despre asta. Dar am văzut că primim și brățară de acces, cu serie unică, ceea ce sug­era că mai sus există cineva care ver­i­fică. S‑a apropiat de noi un sal­va­mon­tist care ne‑a între­bat unde mergem, dacă știm traseul si ne‑a dat indi­cații foarte bune despre difi­cul­tatea urcușu­lui si durata lui până la cabana Pia­tra Mare. Mai sus, în can­ion, am văzut că scările met­al­ice sunt noi și exce­lent întreținute, panourile infor­ma­tive în vreo cinci limbi erau și ele la locul lor, un tânăr ne aștepta la prima scară ca să ne îndrume în caz că era nevoie, exis­tau si lucrări de pro­te­jare a can­ionu­lui de col­matare cu bușteni și roci, iar mar­ca­jele erau proaspete și dese — imposi­bil să te rătăcești. De aia spun aici: bravo primăriei Săcele, căci ei sunt cei ce au pro­pri­etatea pădurilor de acolo. Plătești, ce‑i drept cam piperat, dar se vede mâna gospo­daru­lui care se pre­ocupă să ofere ceva pen­tru banii pe care îi încasează.

Can­ionul în sine a fost spec­tac­u­los. Din­tre cele șapte scări una a fost mai înaltă și mai difi­cilă, dar nu într-atât încât să sperie pe cineva care are un dram de inimă în piept. Pereții de stâncă, înalți și netezi, ampli­fică sune­tul apei care curge cu vuiet în câteva cas­cade, dând sen­za­ția peri­colu­lui — de fapt nici o clipă nu te afli în prime­jdie, dar la ieșire ai sen­ti­men­tul unei vic­torii per­son­ale, pe care totuși nu îndrăznești s‑o clamezi cu voce tare. Poteca șer­puiește în sus, deschizându-se către lumina verde a pădurii, dându-ți prilej să chibzuiești la caraghioasele temeri care ne stră­bat une­ori.

Dea­supra pădurii, străbătând prin frun­z­ișul pădurii de foioase ameste­cate cu brazi și molizi, soarele ne însoțea ziua cu o lumină plină de opti­mism — părea că așa va rămâne toată ziua. Noi munceam tot mai greu, tran­spirând pen­tru fecare metru câști­gat pe înălțime. Am ieșit în golul alpin chiar în fața cabanei, neaștep­tat de apropi­ată de mar­ginea pădurii și cam neprim­i­toare pen­tru drumeți: n‑am văzut nici o sală de masă unde să poți intra — clădi­rea micuță cred că nu poate adă­posti decât puțini turiști și mai degrabă pen­tru odi­hnă decât pen­tru a‑i hrăni. Am mân­cat pe pla­toul de lângă cabană și am ple­cat mai departe, grăbiți de norii care acop­ereau trep­tat cerul, scuturându-se peste noi preț de câteva minute.

De la cabană vâr­ful Pia­tra Mare n‑a fost greu de atins —  în mai puțin de un ceas am fost acolo. De sus am avut o priv­eliște superbă asupra Țării Bâr­sei, cu Brașovul în prim-plan, văzut pe sub pla­fonul de nori. Spre sud se vedea Pre­dealul la poalele încă înzăpez­iților și înno­raților Bucegi, iar către răsărit Ciu­cașul își arăta silueta Țigăilor Mari. Cât admi­ram panorama au început să se audă tunete spre vest și ne-am gân­dit că ne-ar șade bine cu dru­mul, pre­cum oricărui călă­tor.

Coborârea tre­buia să ne ducă spre cas­cada Tam­ina, însă chiar la capă­tul dru­mu­lui forestier, cam pe când ne între­bam dacă nu cumva am ratat‑o, a por­nit o altă cas­cadă, de sus. Ne‑a plouat cu găleata, apă ameste­cată cu grind­ină măruntă, iar frun­z­ișul crud al câtorva carpeni tineri nu avea cum să ne fie de pavăză. Crezusem cu toții că va fi o răpăială scurtă, dar după vreo zece minute de răb­dat am decis să coborâm prin ploaie și să căutăm adă­post, pe care l‑am găsit din feri­cire pe terasa unei cabane aflate la o sută de metri de noi. Ne-am mai zvân­tat, am mân­cat câte ceva și am aștep­tat să se oprească potopul. Un ceas de mers pe dru­mul forestier ne‑a adus înapoi în DN1, încheind glo­rios ziua cas­cade­lor izvorâte din pia­tră și din cer.

Fotografii și hartă

PS A doua zi aveam să mai "admir" o cas­cadă, tot de sus, izvorând de la vecinul de dea­supra. 


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Bogdan Avadanei

    Plata la 7 Scări e o sur­priză 🙂 Știu că s‑a lucrat din greu pen­tru ame­na­jare, nu știam de taxă; deci se poate.
    Cabana Pia­tra Mare are sala de mese, se mănâncă chiar bine înăun­tru 🙂 Intrarea e în latura nordică, printr-un hol ce arată ca un depozit 🙂 În week­end e deschis și iarna.

    Din DN1 cum ați revenit la Dâmbu Morii? Sau ați făcut figura cu 2 mașini ?

    • Sorin Sfirlogea

      Nu prea arăta ospi­tal­ier caban­ierul. S‑a tot foit în jurul cabanei, noi dis­cu­tam în gura mare de un ceai cald, da' nu ne‑a poftit, iar intrarea — să mă ierte ăl de sus — nu e chiar evi­dentă. Ai sen­za­ția că le intri oame­nilor în casă. Nev­asta caban­ieru­lui era și ea pe acolo, nici ea prea prim­i­toare. Toc­mai ter­mi­naseră de tras apă cu motopompa și se putea lua apă de la o țeavă cu robi­net. După ce am mân­cat am vrut să mai iau niște apă, dar robi­ne­tul fus­ese luat. Caban­iera m‑a văzut si mi‑a zis că uite, acolo, unde se vede bradul ăla mic (vreo 100 de metri mai jos) e un loc de luat apă.

      Iar la DN1 am făcut figura cu mașinile 😉


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu