E ciudat cum viața face să se intâlnească uneori oameni ale căror personalități se combină in chipuri neașteptate, dând naștere unor cupluri neverosimile și totuși reale. Așa s‑a întâmplat cu Crin Antonescu și Victor Ponta, o întâlnire între un profesoraș tomnatic cu retorică bombastică și cu vise de mărire și un șmecheraș în pantaloni scurți, care joacă baschet și se visează un Che Guevara modern. Nimic din trecutul lor nu‑i lega, nimic din viitorul pe care și‑l plănuiau fiecare din ei nu se suprapunea. Și, cu toate astea, au pornit împreună o alianță care a marcat istoria recentă a României.
Dintre cei doi naivul a fost cu siguranță Crin Antonescu. Urcat dintr‑o dată pe valul popularității pesediste, la care a adunat iute în minte și susținătorii liberalilor, s‑a văzut dintr‑o dată nesperat de aproape de visul său de glorie și mărire: scaunul din Cotroceni. Nu pentru puterile de președinte își dorea să ajungă acolo, nici pentru frâiele serviciilor secrete sau ale politicii externe, ci pentru a umple cu ceva finalul vieții sale politice, altminteri neînsemnată și ștearsă. Ce ar fi încununat mai bine cariera sa, ce ar fi confirmat mai apăsat importanța trecerii sale prin politică?
Poate că se va fi gândit că de acolo va putea ridica și partidul după sine — să‑i acordăm acest credit de bună intenție. Crin Antonescu nu este lipsit de generozitate. Cât de probabil ar fi fost să reușească este cu totul altceva, dar poate că a visat să își amplifice gloria lăsând în urmă și un partid puternic. Puțin importă. Calculele sale politice au fost complet greșite. Alegând alianța cu PSD, Antonescu a alunecat în mediocritatea pe care i‑a impus‑o însoțirea cu pseudosocialismul mafiot al baronilor roșii. Și dacă la început această alăturare i se va fi părut poate acceptabilă, a fost doar pentru că în opoziție e ușor să fii drept, curajos și priceput. Sau poate nu i‑a păsat atâta timp cât era purtat spre visata sa glorie.
Prăbușirea a început în vara lui 2012, când s‑a instalat țanțoș în interimatul de la Cotroceni, convins că alegerile prezidențiale anticipate sunt inevitabile, fălos și ridicol ca un cocoș sculat din ciorbă cu pătrunjelu‑n cap. Discursurile sale acide la adresa occidentului care se “amesteca în treburile interne” dădeau fiori celor care își mai aminteau de Ceaușescu. Ditirambii săi despre ce va realiza guvernarea USL vădeau deja naivitate și demagogie în ochii celor lucizi. Stângăciile de limbă engleză comise în fața delegației FMI stârneau hohote de râs. Antonescu era tot mai puțin credibil ca un candidat serios la președinția României și devenea tot mai evident o marionetă în mâinile abile ale conducerii pesediste. Până când, după aproape doi ani, a înțeles chiar și el că e mințit și manipulat, că niciodată nu va deveni președintele propulsat de USL, că n‑a reușit decât să facă din PNL o treaptă pe care mafia pesedistă poate urca către toate pozițiile importante ale țării.
Renunțând să candideze la președinție Crin Antonescu s‑a salvat din mediocritatea căreia singur i s‑a sortit, regăsind puterea de a‑și salva ce i‑a mai rămas din onoare. Poate că în spatele deciziei au fost și manevre de culise ale altor liberali — important e că el iese de pe scena politică printr-un gest care îi mai șterge o parte din greșelile trecutului. Iar prin această simplă mișcare dezleagă complicatele ițe ale negocierilor pentru candidatul dreptei, făcând posibilă aducerea lui Iohannis în prim-plan. Venit din administrația locală, posesor al unui discurs foarte echilibrat, neamțul va fi ușor de acceptat de către toate partidele implicate în acest proces, ba chiar și de către Băsescu, care, dacă mai insistă în condițiile actuale că madam Udrea e prezidențiabilă, cade în penibil.
Paradoxal, nu câștigarea fotoliului de la Cotroceni i‑ar fi adus gloria visată liderului liberal. Ultimul gest semnificativ al lui Crin Antonescu — un fel de seppuku politic — urmat de o fuziune a dreptei si o victorie a candidatului ei în alegerile prezidențiale, ar putea pune pe panoplia lui Crin Antonescu singura sa realizare cu adevărat importantă. Mai rămâne doar gestul final al ritualului: kaishaku Iohannis să‑i reteze simbolic capul la următorul congres PNL.
Lasă un comentariu