Cei cu care ne însoțim

Eram prin clasa a pa­tra când ai mei s‑au ho­tă­rât să se mute din pro­vin­ci­a­lul Ba­cău în Bu­cu­rești. Ofi­cial mo­ti­vul prin­ci­pal a fost că “e mai bine pen­tru co­pii” din punc­tul de ve­dere al șco­lii. Ne­o­fi­cial mo­ti­vele au fost mai com­plexe, dar nu mai au im­por­tanță acum. Cert e că am ple­cat cu că­țel și pur­cel din izo­la­tul car­tier bă­că­uan URA în ma­ha­laua co­mu­nistă a Pre­lun­gi­rii Să­laj. Lu­mea mea s‑a schim­bat ra­di­cal — v‑am po­ves­tit des­pre asta deja și nu re­trac­tez ni­mic din cele ce le-am spus. Doar că…

Doar că de cu­rând — când ci­neva spu­nea că-și ca­ută casă și, enu­me­rând di­verse po­si­bile lo­ca­ții ale apar­ta­men­tu­lui, zi­cea n‑ar avea o pro­blemă să se mute într-un car­tier cu ți­gani, chiar dacă are un co­pil des­tul de mic — am avut un sen­ti­ment pu­ter­nic de dez­a­pro­bare față de ideea de a lo­cui într‑o ma­hala. Nu e bine, mi-am spus, nu tre­buie să facă asta. Mi-am ab­ți­nut re­ac­ția. Dar mai re­ve­nit de mai multe ori la gân­dul acela, in­tre­bându-mă dacă nu cumva e o formă de ipo­cri­zie — idi­li­zez ma­ha­laua și co­mu­ni­ta­tea pe care o cre­ează, dar res­ping ideea de a lo­cui înă­un­trul ei. Și totuși…

Și to­tuși ma­ha­laua ur­bană — iar cea bu­cu­reș­teană mai mult de­cât ori­care alta — s‑a schim­bat ra­di­cal față de cea pe care am cunoscut‑o eu. Ima­gi­nea pe care v‑am descris‑o nu mai are ni­mic de a face cu re­a­li­ta­tea. Dro­gu­rile sunt pe stradă. Vi­o­lența e pre­zentă la tot pa­sul, mă­car că e una ver­bală. Lim­ba­jul nu e doar “co­lo­rat”, ci vul­ga­ri­zat peste mă­sură. Găș­tile de car­tier sunt o per­ma­nentă ame­nin­țare. Pros­ti­tu­ția e la ve­dere. Afa­ce­rile du­bi­oase pros­peră. Iar pre­zența ți­ga­ni­lor în car­tier într-un pro­cent sem­ni­fi­ca­tiv crește ex­po­nen­țial această lipsă de mo­ra­li­tate și ci­vism. Toate as­tea nu exis­tau acum pa­tru­zeci de ani.

Ma­ha­laua ur­bană — aceea unde toți se cu­nosc, unii mai bă­gă­cioși, al­ții mai gă­lă­gi­oși — a în­ce­tat să mai fie o co­mu­ni­tate ai că­rei mem­bri se spri­jină re­ci­proc. S‑a trans­for­mat trep­tat într‑o adu­nă­tură de in­di­vizi care se an­ti­pa­ti­zează și se hă­i­tu­iesc re­ci­proc, aflați într‑o in­ex­pli­ca­bilă com­pe­ti­ție per­ma­nentă, de la lo­cul de par­care până la boxa de la sub­sol. So­li­da­ri­ta­tea este in­e­xis­tentă, res­pec­tul e semn de slă­bi­ciune. În­ju­ră­tura ține loc de sa­lut, min­ciuna și pre­fă­că­to­ria sunt apre­ciate abi­li­tăți. Nu e de mi­rare că mulți pre­feră car­ti­e­rele de cor­po­ra­tiști, unde oa­me­nii se ig­noră re­ci­proc, dar cel pu­țin o fac într-un mod mai ci­vi­li­zat. Co­mu­ni­ta­tea nu există nici acolo, dar nor­mele so­ci­ale sunt to­tuși funcționale.

Am ple­cat dintr-un ast­fel de car­tier, nici pe de­parte cel mai rău din Bu­cu­rești, pen­tru că mă să­tu­ra­sem de pros­tie și mi­to­că­nie. Nu-mi do­ream să mă ali­niez “cor­po­ra­tist”. Vro­iam un loc unde să nu văd ți­gani scui­pând se­mințe în fața blo­cu­lui și vor­bind într-un lim­baj de‑a drep­tul porcos, iar eu să nu pot mă­car pro­testa de teama că voi fi luat la bă­taie. Un loc unde ță­ra­nii mu­tați la oraș nu fac gră­tare în spa­tele blo­cu­lui, as­cul­tănd ma­nele puse în bo­xele ma­și­nii. Un loc unde nu urlă la tine o mar­ța­fo­aică ie­șită ju­mă­tate pe geam “ăla e locu’ nos­tru’ de par­care, că stăm ai­cea de do­uă­ș’­cinci de ani, nu sîn­tem ve­ne­tici ca tine”. În mare mă­sură am scă­pat de toate acele pro­bleme — e ade­vă­rat, acum nu-mi cu­nosc ve­ci­nii aproape de­loc, dar cel pu­țin at­mosfera e una civilizată.

Ok, mi-am zis, și care e pro­blema mea dacă alt­ci­neva se mută într-un car­tier pre­cum cel din care eu am fu­git? Pro­ba­bil fap­tul că, adult fi­ind, te poți apăra de toată otrava asta so­ci­ală dacă ai pri­mit o edu­ca­ție bună și ai trăit într-un me­diu ci­vi­li­zat, dar efec­tul unei ast­fel de ma­ha­lale asu­pra co­pi­i­lor poate fi de­vas­ta­tor. Gân­dul mă duce in­vo­lun­tar că­tre în­tre­ba­rea: cine aș fi fost dacă Pre­lun­gi­rea Să­laj de atunci ar fi fost cea de acum? Ce va­lori aș fi îm­păr­tă­șit? Ce mu­zică mi-ar fi plă­cut? Aș mai fi ci­tit cât am ci­tit? Cum aș fi vor­bit? Ce fel de oa­meni mi-ar fi fost pe plac? Ce pro­fe­sie aș fi avut?

Pen­tru că ori­cât de mult s‑ar stră­dui un pă­rinte, îi este peste pu­teri să-și izo­leze co­pi­lul de te­ri­bila in­flu­ență pe care o exer­cită me­diul în care tră­iește. Spune-mi cu cine te în­so­țești, ca să-ți spun cine ești — e cât se poate de adevărat.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...