Afirmația că românii își doresc în fruntea lor un personaj paternalist, un tătuc al nației, este deja un loc comun. S‑a spus de atâtea ori acest lucru încât aproape că nici nu mai e luat în considerare, nici de către cei care sunt de acord cu afirmația pentru că o consideră de la sine înțeleasă, nici de cei care sunt în dezacord pentru că o consideră un fel de prostie neimportantă. Și unii și alții s‑ar putea să greșească, incluzându-mă și pe mine aici, convins cândva că modelul Iliescu este peren. Felul în care am făcut până acum alegerea președintelui ar putea fi totuși important pentru a înțelege către ce ne îndreptăm.
L‑am avut pe Ion, tatăl comunist, grijuliu cu poporul muncitor și pensionarul sărac, iubit de gospodine și țărani. Meritul de a fi sărac — pe care și l‑a cultivat cu grijă până în ziua de azi — i‑a adus și prezumpția de cinste, transformată abil prin demagogia discursului în convingere generalizată. Iliescu a condus România după principiul “să facem să fie bine, ca să nu fie rău”, adică fără nici o altă idee decât promovarea unei soi de socialism luminat, care lua banii de la capitalistul hrăpăreț (dar util) și‑i împărțea prostimii sărace care trebuia să voteze în mod organizat pe binefăcătorii ei politici. Într‑o anumită măsură a rămas tributar acestui mod de a gândi până acum, când malversațiunile politice ale actualilor lideri PSD ies din tiparul tătucului grijuliu, dar sunt acceptabile din punctul său de vedere atâta timp cât perpetuează sistemul. Căci sistemul e ceea ce contează.
Pe urmă l‑am avut pe Emil, personajul academic, vorbitor în pilde și citate, apărătorul necondiționat al justiției de dicționar și al democrației de enciclopedie. Plutind pe un imaginar norișor universitar, Constantinescu a încercat să păstorească România prin detașarea sa politică, lucru care i‑a ieșit într-așa o măsură încât a pierdut aproape complet contactul cu realitatea. Imaginea sa despre România era una inaccesibilă națiunii pentru că se sprijinea pe niște concepte pur teoretice despre care toți păreau să fie de acord, dar nimeni nu știa cum să le pună în practică. A sfârșit mandatul recunoscându-se învins de un sistem ocult, nedefinit, pe care toți l‑au catalogat ca fiind vechea securitate, dușmănoasă și hrăpăreață. Dar adevărul e că Emil n‑a avut un proiect pentru România și nici nu a crezut că trebuie să propună unul. Căci principiile sunt cele care contează.
După o întoarcere la modelul iliescian — revenit mai degrabă din cauza unei crize de idei despre tipul de președinte și din groaza generală de a fi ales un cabotin iresponsabil — am ajuns la președintele-jucător. Traian a urcat pe treptele Cotroceniului purtat de o mulțime care aclama rolul activ pe care promitea să îl joace. În sfârșit cineva propunea un proiect: dreptate și adevăr. Ceea ce a urmat a fost în parte dezamăgitor, în parte încurajator. E greu de spus acum dacă creșterea economică din 2004–2008 a fost mai degrabă rezultatul unui context internațional favorabil sau al politicii liberale promovate de guvernul alianței DA. Cert e că s‑a întâmplat, dar asta n‑a avut nimic de a face nici cu dreptatea, nici cu adevărul. Abia într-un târziu, în al doilea mandat al său, Băsescu a insistat pe independența justiției si pe combaterea corupției, dar e greu de înțeles de ce nu a făcut‑o de la începutul primului mandat. Poate a vrut să-și lase mai întâi partidul să crească folosind mijloacele necinstite ale corupției, poate nu a avut oamenii potriviți în structurile justiției. Ceea ce e sigur este că a reușit să-si antagonizeze aproape toată clasa politică, să se izoleze de societatea civilă și să-și atragă antipatia unei mari părți a românilor, care nu înghit aroganța atotștiutoare cu care își pune în practică ideile. Traian a vrut cu orice chip succesul personal, căruia i‑a subsumat orice alte obiective naționale sau de partid. Căci gloria este ceea ce contează.
Sistemul, principiile, gloria — toate au dat greș până acum. Deci încotro? Ce fel de președinte vrem? Un plagiator mincinos, cabotin și superficial, adus în frunte doar pentru că e președintele partidului aflat la guvernare? Un neamț cam necarismatic, lipsit de darul oratoriei, dar care pare să aibă seriozitatea germană a administrației riguroase? Sau cine altcineva?
Oricât am evita această discuție până la urmă va trebui să ajungem la ea: poate fi președintele României liderul care poate ghida țara către un viitor mai bun? Înzestrat doar cu prerogativele politicii externe — importantă, nimic de zis — omul de la Cotroceni nu poate face prea multe pentru administrarea țării, încredințată indirect parlamentului prin nominalizarea și aprobarea unui guvern. De vreme ce majoritatea parlamentară este cea care generează guvernul, parlamentul este implicit însărcinat cu guvernarea. Poate da legi și le poate pune în practică. Are pâinea, are și cuțitul. Și atunci de ce mai alegem un președinte? Ce rol ne așteptăm să joace? Pentru că eu nu cred în povestea aia cu arbitrul care reprezintă societatea — n‑a funcționat până acum și nici nu va funcționa în viitorul apropiat. Fiecare președinte a fost părtinitor cu partidul sau ideologia care l‑a propulsat în funcție.
Dacă suntem dezamăgiti că președinții de până acum nu și-au onorat promisiunile poate ar trebui să ne asigurăm că au instrumentele prin care să o facă. A fi președinte-jucător este pasibil de neconstituționalitate, a fi președinte-arbitru este ineficient și lipsit de utilitate socială. Arbitrajul ar fi mult mai bine exercitat de o Curte Constituțională și a Statului de Drept, aleasă la fiecare zece ani prin vot direct. N‑ar fi mai simplu și mai productiv dacă puterea executivă ar fi încredințată președintelui, așa cum e în SUA? Eliberat de sub presiunea constituțională a arbitrajului, nesupus controlului speculativ al parlamentului, ales direct de popor pe o agendă concretă, cu obiective măsurabile, președintele ar putea fi cu adevărat liderul autentic pe care toți îl dorim. Altminteri vom rămâne condamnați să alegem dintre mai-marii zilei pe acela care ne minte cel mai frumos.
Lasă un comentariu