Doi țărani și‑o țărancă s‑au apucat să treacă Jiul cu o căruță. N‑ar fi fost mare poveste dacă Jiul n‑ar fi fost umflat de la ploile recente, iar apa avea un debit și o adâncime mult prea mari. Cei doi țărani, nătărăi fiind, n‑au ținut cont de pericol și au hotărât că ei se pot lupta cu râul. Unul dintre ei și femeia s‑au înecat. Calul, probabil și el. Căruța s‑a dus dracului. Istoria n‑ar fi avut decât o conotație de pildă pentru alții, spre a învăța că prostia adesea doare și uneori chiar ucide.
Ceea ce este special însă în povestea asta este faptul că un al patrulea personaj se afla pe mal și a filmat întreaga tărășenie, inclusiv momentul când apa i‑a luat pe cei doi nefericiți. A doua zi filmulețul făcea furori pe internet. Țăranul scăpat cu viață a aflat de asta și l‑a căutat pe regizorul amator ca să‑i care niște pumni în cap și niște șuturi în fund. Motivul? Că în loc să sară să‑i salveze, a stat și a filmat. Și mulți au aprobat pedeapsa, socotind că cameramanul de ocazie a cam meritat‑o.
Acuma eu văd treaba asta așa: chestia cu săritul pentru a salva mi se pare un pic cam deplasată. Adică eu sunt un om rațional și văd că apa Jiului e mare și umflată și că e greu să supraviețuiești dacă te bagi în mijlocul albiei. Văd niște nătărăi care împotriva oricărui raționament sănătos se aruncă cu capul înainte precum niște berbeci și, în loc să suporte consecințele logice ale prostiei proprii, eu ar trebui să sar în apă ca să‑i salvez, riscându-mi viața. Nu știu cum vedeți voi asta, dar eu zic pas. Nu m‑aș fi băgat în apă nici mort. Trecem peste amănuntul că eu nu știu să înot atât de bine cât să‑i salvez pe alții 😉 vorbim în principiu…
Alta ar fi fost situația dacă era vorba de un accident, cineva care a alunecat în apă sau a fost neatent pentru o clipă și se află în pericol. Înțeleg atunci că solidaritatea umană — care nu e obligatoriu însoțită de curajul de a acționa — te poate îndemna să sari în ajutor. Însă atunci când niște capsomani se aruncă în mijlocul pericolului ignorându‑l, nu știu de ce ar fi datoria cuiva să‑i salveze. Nu suntem toți supuși regulii de a suporta consecințele propriilor decizii?
Dar dacă e ceva ce mă nedumerește în toată pătărania este calmul cu care individul a filmat și a comentat apoi întreaga scenă a morții celor doi. Adică eu n‑aș fi sărit în apă, dar nici n‑aș fi înregistrat video momentul morții lor. Probabil mi-aș fi scuipat plămânii urlând la ei să se oprească, să se întoarcă, să renunțe la ideea tâmpită de a‑și risca viața. Mi-aș fi pus mâinile în cap văzându‑i dispărând sub apă și m‑aș fi îngrozit înțelegând că sunt duși. Dar n‑aș fi avut liniștea documentării scrupuloase a agoniei unor oameni, oricât de nătărăi ar fi fost.
Și dacă e ceva ce ar trebui verificat la oamenii de genul ăsta nu e în nici un caz vorba de lipsa lor de solidaritate sau curaj, ci indiferența lor față de soarta celor din jur, mai rece și mai adâncă decât ăl mai învolburat Jiu.
Lasă un comentariu