V‑am spus nu demult povestea pistolarului care își expunea opiniile politice și soluțiile sale radicale în autobuz. O vreme m‑a urmărit întâmplarea aceea, nu pentru conținutul ei care mi s‑a părut mai degrabă amuzant decât semnificativ, ci din perspectiva dreptului de exprimare publică. Suntem îndreptățiți să folosim orice loc și orice prilej ca să ne exprimăm public? Dintre toți cei care se aflau în autobuz în momentul acela, doar o singură persoană a protestat față de poluarea fonică produsă de discursul individului, toți ceilalți au comentat despre discurs în sine și despre libertatea de a‑ți exprima opiniile.
Bucureștiul a devenit un oraș al zgomotului, iar faptul ăsta e tot mai evident cu fiecare zi care trece. Șoferul nemulțumit se exprimă prin claxon și înjurături strigate prin geamul coborât al mașinii. În restaurante oamenii povestesc cu voce tare întâmplări personale, fără să pară jenați de faptul că cei din jur îi aud. Pe stradă, la telefon, poți auzi detaliile picante ale existenței semenilor tăi relatate chiar de ei, într-un soi de exhibiționism de neînțeles care contrastează tot mai puternic cu discursul public împotriva securității datelor personale pe internet. Ce importanță mai are dacă Google îți accesează mailurile dacă tu declami pe stradă toate amănuntele vieții tale personale?
E drept că gălăgia este indusă ca model de mulți ani prin mai toate canalele media. Televiziunile se întrec în a difuza emisiuni în care toată lumea răcnește, fie de fericire, fie de frustrare. Talk-show-urile au musai un ton țâfnos, iritat, cu voci răstite și glasuri amenințătoare. Ziarele se întrec în a produce un alt tip de gălăgie, cel al majusculelor. Incredibilul, senzaționalul și șocantul din mai fiecare titlu de ziar sunt tot o formă de zgomot inutil, menit să capteze atenția asupra nesemnificativului, marginalului, superficialului.
Cu atât mai mult zgomotul e permis cu cât grupul care‑l produce e mai mare. Râsul hohotit, izbucnit pe neașteptate la câțiva pași de tine din piepturile câtorva persoane, te obligă să împărtășești veselia chiar dacă în acea clipă ești trist sau supărat. Conversațiile sonore ale concetățenilor pot fi pigmentate cu oricât de multe referiri la organele sexuale și la ce ar face ei cu rudele mai apropiate sau mai îndepărtate ale inamicului — pentru că întotdeauna e vorba de un terț care e bou, cretin sau tâmpit. Ai spune că românii au renunțat la discreția și intimitatea pe care educația tradițională le recomandă în favoarea unei continue exhibări sonore.
Întorcându-mă la individul din autobuz, aș spune că istorioara lui are un miez care pare tot mai greu de deslușit în ziua de azi. Discursul lui sonor, vehement și pigmentat cu vulgarități, nu era doar o formă a libertății de exprimare, ci — prin audiența angrenată și poate chiar dorită — un discurs public. Ori în cazul unui discurs public, permis în orice democrație, care se ține într-un spațiu deschis, ceilalți au opțiunea de a asculta sau de a pleca, neinteresați de mesaj. Exprimarea publică acolo unde ceilalți nu au posibilitatea de a se exclude din audiență fără să fie afectați — în autobuz, în restaurant etc — este o încălcare a drepturilor lor și o impardonabilă lipsă de politețe. Pentru că — obligați fiind să asculte — sunt de fapt condamnați la zgomot.
Poate că ar fi bine să medităm cu toții la nevoia de a nu produce atât de mult zgomot inutil. Discreția e o virtute care merită a fi mai des practicată.
16:06
Vai, eu, care merg cu mijloacele de transport in comun și mai și vreau să citesc pe deasupra, sunt agasată de poluarea fonică și de detaliile nenorocite pe care le aud. Mea culpa, sunt atât de siderată de comportament și dezvăluiri că încă nu reacționez. Mă uit la cei din jur, cu speranța că poate mă salvează cineva. Și pe ei i‑a paralizat groaza, le citesc în priviri dezaprobarea și atât.
Trebuie să capăt această deprindere de a reacționa.
7:06
Cu grijă, totuși. România profundă devine contondentă uneori, când este confruntată cu critici. 😛