Condamnați la zgomot

V‑am spus nu demult povestea pis­to­laru­lui care își expunea opini­ile politice și soluți­ile sale rad­i­cale în auto­buz. O vreme m‑a urmărit  întâm­plarea aceea, nu pen­tru conțin­u­tul ei care mi s‑a părut mai degrabă amuzant decât sem­ni­fica­tiv, ci din per­spec­tiva drep­tu­lui de expri­mare pub­lică. Sun­tem îndrep­tățiți să folosim orice loc și orice prilej ca să ne exprimăm pub­lic? Din­tre toți cei care se aflau în auto­buz în momen­tul acela, doar o sin­gură per­soană a prote­s­tat față de polu­area fon­ică pro­dusă de dis­cur­sul indi­vidu­lui, toți ceilalți au comen­tat despre dis­curs în sine și despre lib­er­tatea de a‑ți exprima opini­ile.

Bucureștiul a devenit un oraș al zgo­mo­tu­lui, iar fap­tul ăsta e tot mai evi­dent cu fiecare zi care trece. Șoferul nemulțu­mit se exprimă prin claxon și înjură­turi stri­gate prin gea­mul coborât al mașinii. În restau­rante oamenii povestesc cu voce tare întâm­plări per­son­ale, fără să pară jenați de fap­tul că cei din jur îi aud. Pe stradă, la tele­fon, poți auzi detali­ile picante ale exis­tenței seme­nilor tăi relatate chiar de ei, într-un soi de exhibițion­ism de neînțe­les care con­trastează tot mai put­er­nic cu dis­cur­sul pub­lic împotriva secu­rității datelor per­son­ale pe inter­net. Ce impor­tanță mai are dacă Google îți acce­sează mail­urile dacă tu declami pe stradă toate amă­nun­tele vieții tale per­son­ale?

E drept că gălă­gia este indusă ca model de mulți ani prin mai toate canalele media. Tele­viz­iu­nile se întrec în a difuza emi­si­uni în care toată lumea răc­nește, fie de feri­cire, fie de frus­trare. Talk-show-urile au musai un ton țâfnos, iri­tat, cu voci răstite și glasuri amenință­toare. Ziarele se întrec în a pro­duce un alt tip de gălăgie, cel al majus­culelor. Incred­i­bilul, sen­za­țion­alul și șocan­tul din mai fiecare titlu de ziar sunt tot o formă de zgo­mot inutil, menit să capteze atenția asupra nesem­ni­fica­tivu­lui, mar­gin­alu­lui, super­fi­cialu­lui.

Cu atât mai mult zgo­mo­tul e per­mis cu cât grupul care‑l pro­duce e mai mare. Râsul hohotit, izbuc­nit pe neaștep­tate la câțiva pași de tine din piep­turile câtorva per­soane, te obligă să împărtășești veselia chiar dacă în acea clipă ești trist sau supărat. Con­ver­sați­ile sonore ale con­cetățe­nilor pot fi pig­men­tate cu oricât de multe referiri la organele sex­u­ale și la ce ar face ei cu rudele mai apropi­ate sau mai înde­păr­tate ale inam­icu­lui — pen­tru că întot­deauna e vorba de un terț care e bou, cretin sau tâmpit. Ai spune că românii au renunțat la dis­creția și intim­i­tatea pe care edu­cația tradițion­ală le reco­mandă în favoarea unei con­tinue exhibări sonore.

Întorcându-mă la indi­vidul din auto­buz, aș spune că isto­rioara lui are un miez care pare tot mai greu de deslușit în ziua de azi. Dis­cur­sul lui sonor, vehe­ment și pig­men­tat cu vul­gar­ități, nu era doar o formă a lib­ertății de expri­mare, ci — prin audi­ența angrenată și poate chiar dorită — un dis­curs pub­lic. Ori în cazul unui dis­curs pub­lic, per­mis în orice democrație, care se ține într-un spațiu deschis, ceilalți au opți­unea de a asculta sau de a pleca, nein­tere­sați de mesaj. Expri­marea pub­lică acolo unde ceilalți nu au posi­bil­i­tatea de a se exclude din audi­ență fără să fie afec­tați — în auto­buz, în restau­rant etc — este o încăl­care a drep­turilor lor și o impar­don­abilă lipsă de politețe. Pen­tru că — oblig­ați fiind să asculte — sunt de fapt con­damnați la zgo­mot.

Poate că ar fi bine să med­ităm cu toții la nevoia de a nu pro­duce atât de mult zgo­mot inutil. Dis­creția e o vir­tute care mer­ită a fi mai des prac­ti­cată.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Alice

    Vai, eu, care merg cu mijloacele de trans­port in comun și mai și vreau să citesc pe dea­supra, sunt agasată de polu­area fon­ică și de detali­ile nenorocite pe care le aud. Mea culpa, sunt atât de sider­ată de com­por­ta­ment și dezvăluiri că încă nu reacționez. Mă uit la cei din jur, cu sper­anța că poate mă salvează cineva. Și pe ei i‑a par­al­izat groaza, le citesc în priviri deza­pro­barea și atât.
    Tre­buie să capăt această deprindere de a reacționa.

    • Sorin Sfirlogea

      Cu grijă, totuși. Româ­nia pro­fundă devine con­ton­dentă une­ori, când este con­frun­tată cu crit­ici. 😛


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu