Condamnați la zgomot

V‑am spus nu de­mult po­ves­tea pis­to­la­ru­lui care își ex­pu­nea opi­ni­ile po­li­tice și so­lu­ți­ile sale ra­di­cale în auto­buz. O vreme m‑a ur­mă­rit  în­tâm­pla­rea aceea, nu pen­tru con­ți­nu­tul ei care mi s‑a pă­rut mai de­grabă amu­zant de­cât sem­ni­fi­ca­tiv, ci din per­spec­tiva drep­tu­lui de ex­pri­mare pu­blică. Sun­tem în­drep­tă­țiți să fo­lo­sim orice loc și orice pri­lej ca să ne ex­pri­măm pu­blic? Din­tre toți cei care se aflau în auto­buz în mo­men­tul acela, doar o sin­gură per­soană a pro­tes­tat față de po­lu­a­rea fo­nică pro­dusă de dis­cur­sul in­di­vi­du­lui, toți cei­lalți au co­men­tat des­pre dis­curs în sine și des­pre li­ber­ta­tea de a‑ți ex­prima opiniile.

Bu­cu­reștiul a de­ve­nit un oraș al zgo­mo­tu­lui, iar fap­tul ăsta e tot mai evi­dent cu fi­e­care zi care trece. Șo­fe­rul ne­mul­țu­mit se ex­primă prin cla­xon și în­ju­ră­turi stri­gate prin gea­mul co­bo­rât al ma­și­nii. În res­ta­u­rante oa­me­nii po­ves­tesc cu voce tare în­tâm­plări per­so­nale, fără să pară je­nați de fap­tul că cei din jur îi aud. Pe stradă, la te­le­fon, poți auzi de­ta­li­ile pi­cante ale exis­ten­ței se­me­ni­lor tăi re­la­tate chiar de ei, într-un soi de exhi­bi­ți­o­nism de ne­în­țe­les care con­tras­tează tot mai pu­ter­nic cu dis­cur­sul pu­blic îm­po­triva se­cu­ri­tă­ții da­te­lor per­so­nale pe in­ter­net. Ce im­por­tanță mai are dacă Go­o­gle îți ac­ce­sează ma­i­lu­rile dacă tu de­clami pe stradă toate amă­nu­n­tele vie­ții tale personale?

E drept că gă­lă­gia este in­dusă ca mo­del de mulți ani prin mai toate ca­na­lele me­dia. Te­le­vi­ziu­nile se în­trec în a di­fuza emi­siuni în care toată lu­mea răc­nește, fie de fe­ri­cire, fie de frus­trare. Talk-show-urile au mu­sai un ton țâ­fnos, iri­tat, cu voci răs­tite și gla­suri ame­nin­ță­toare. Zia­rele se în­trec în a pro­duce un alt tip de gă­lă­gie, cel al ma­jus­cu­le­lor. In­cre­di­bi­lul, sen­zațio­na­lul și șo­can­tul din mai fi­e­care ti­tlu de ziar sunt tot o formă de zgo­mot inu­til, me­nit să cap­teze aten­ția asu­pra ne­sem­ni­fi­ca­ti­vu­lui, mar­gi­na­lu­lui, superficialului.

Cu atât mai mult zgo­mo­tul e per­mis cu cât gru­pul care‑l pro­duce e mai mare. Râ­sul hoho­tit, iz­bu­c­nit pe ne­aș­tep­tate la câ­țiva pași de tine din piep­tu­rile câ­torva per­soane, te obligă să îm­păr­tă­șești ve­se­lia chiar dacă în acea clipă ești trist sau su­pă­rat. Con­ver­sa­ți­ile so­nore ale con­ce­tă­țe­ni­lor pot fi pig­men­tate cu ori­cât de multe re­fe­riri la or­ga­nele se­xu­ale și la ce ar face ei cu ru­dele mai apro­pi­ate sau mai în­de­păr­tate ale ina­mi­cu­lui — pen­tru că în­tot­dea­una e vorba de un terț care e bou, cre­tin sau tâm­pit. Ai spune că ro­mâ­nii au re­nun­țat la dis­cre­ția și in­ti­mi­ta­tea pe care edu­ca­ția tra­di­țio­nală le re­co­mandă în fa­voa­rea unei con­ti­nue exhi­bări sonore.

În­torcându-mă la in­di­vi­dul din auto­buz, aș spune că is­to­ri­oara lui are un miez care pare tot mai greu de de­slu­șit în ziua de azi. Dis­cur­sul lui so­nor, ve­he­ment și pig­men­tat cu vul­ga­ri­tăți, nu era doar o formă a li­ber­tă­ții de ex­pri­mare, ci — prin au­diența an­gre­nată și poate chiar do­rită — un dis­curs pu­blic. Ori în ca­zul unui dis­curs pu­blic, per­mis în orice de­mo­cra­ție, care se ține într-un spa­țiu des­chis, cei­lalți au op­țiu­nea de a as­culta sau de a pleca, ne­in­te­re­sați de me­saj. Ex­pri­ma­rea pu­blică acolo unde cei­lalți nu au po­si­bi­li­ta­tea de a se ex­clude din au­diență fără să fie afec­tați — în auto­buz, în res­ta­u­rant etc — este o în­căl­care a drep­tu­ri­lor lor și o im­par­do­na­bilă lipsă de po­li­tețe. Pen­tru că — obli­gați fi­ind să as­culte — sunt de fapt con­dam­nați la zgomot.

Poate că ar fi bine să me­di­tăm cu to­ții la ne­voia de a nu pro­duce atât de mult zgo­mot inu­til. Dis­cre­ția e o vir­tute care me­rită a fi mai des practicată.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...