Nu sunt mulți, doar câțiva, artiștii pe care i‑am așezat în mintea mea pe cel mai înalt piedestal al valorilor perene. Printre ei se numără și Bob Dylan. Veți înțelege de ce nu puteam să ratez concertul lui din 25 iunie, de la Sala Palatului — ocazia de a‑l vedea în direct pe muzicianul care a influențat generații întregi prin piesele sale și mesajele lor era o tentație căreia nu puteam să‑i rezist.
Am ajuns cu destul timp înainte la Sala Palatului, însă am dat o raită și prin librăria Humanitas de lângă biserica Kretzulescu și am întârziat un pic cumpărând niște cărți. Cum eu am mai zăbovit cu operațiunile logistice — scos bani de la ATM, etc — Carmen a intrat deja la concert. Așa că iată-mă si pe mine cu zece minute înainte de ora de începere, pregătit pentru întâlnirea cu muzica lui Dylan. Numai că n‑avea să fie atât de simplu. Intrarea în Sala Palatului se făcea teribil de greu, cozile erau foarte mari, iar timpul se scurgea. Echipa de securitate verifica gențile pentru camere foto și video, punea brățări pe mâna fiecărui spectator și toate astea luau o grămadă de timp. De ce această grijă specială pentru aparatele de filmat, nu știu, poate a fost pretenția organizatorului concertului, poate a altcuiva. Cât despre brățările de hârtie nu știu la ce erau bune — chiar dacă a existat o pauză in concert, Sala Palatului nu e genul de loc de unde să ieși la pauză. De ce ai ieși? Ca să faci pipi pe peluza din față?
Pe la 8:35 intram în sală. Auzeam de pe holuri piesa “Things have changed”, dar eram convins că e vreo înregistrare pusă de sunetiști până când intră toată lumea și începe concertul. Surpriză. Dylan cânta netulburat pe scenă, cu o mise-en-scene foarte simplistă — câteva lumini și cam atât — în timp ce peste o sută de oameni mișunau in sală, încercând să-și găsească locurile la lumina ecranelor de telefoane mobile. Cu greu, prin întunericul sălii, am reușit să-mi găsesc locul.
Ce să spun? Mi-au plăcut piesele, instrumentiștii foarte buni, scenografia discretă și foarte potrivită contextului. Atâta doar că Dylan n‑a avut nimic să ne spună, nici bună seara, nici bine v‑am găsit, nici mulțumesc la sfârșit, deși publicul a fost foarte generos cu aplauzele. Doar la pauză a spus scurt că “we take a break”. Iar la final a venit la avanscenă împreună cu ceilalți instrumentiști, a privit sala preț de zece secunde fără să spună nimic, fără nici un gest, apoi a întors spatele și‑a plecat. Wham, bam, thank you ma’am.
Dincolo de personalitatea sa puternică, de aura de protestatar al anilor ’60 și ’70, Dylan e un povestitor. Piesele sale nu au structura uzuală de strofe și refren, ci o subtilă înlănțuire narativă care te poartă prin firul poveștii pe care o spune. Timpul și spațiul sunt adesea imposibil de descifrat într‑o cheie rațională, trecutul, prezentul și viitorul se suprapun proustian, amintind de epoca cubismului în pictură. Versurile conțin coduri pe care nu le poți cu ușurință descifra fără să înțelegi contextul în care piesa a fost compusă și evenimentele care atunci se desfășurau. Muzica lui Dylan este o cronică a vieții unui protestatar angajat din punct de vedere social.
Însă nimic din toate astea n‑a mai răzbătut către noi în concertul bucureștean. Distant, rece, profesionist, și‑a făcut treaba până la capăt, nelăsând să se vadă nimic din emoția actului artistic. Dylan nu mai avea nimic să ne spună, nimic să ne transmită. Poate că înăuntrul său muzica zugrăvea imagini vii și sentimente puternice, dar nouă nu ni le‑a împărtășit. Unele piese vechi au fost cântate într‑o manieră nouă — abia am recunoscut Blowin în the wind sub haina country-blues pe care i‑a pus‑o.
Am plecat de la concert cu un sentiment de confuzie, neștiind dacă trebuie să mă bucur că am ascultat un concert al unei legende a muzicii sau să mă întristez că Dylan deja a dispărut. Pentru că, în absența vibrației pe care muzica și versurile sale o transmit, Dylan încetează să mai existe.
13:07
Ei, voila, de-aia nu mă mai duc eu la concerte. Doar la cele simfonice mai ajung din când în când.
13:07
Să nu generalizăm, zic.
14:07
Bravo! Hai sa haidem doar la concerte simfonice :)) Geniala concluzie! Si bazata :))